Dilema veche în haină nouă

Întrebare: cum ar trebui soluţionată o dilemă? E greu de crezut că există vreunul dintre noi care nu a cunoscut încordarea mistuitoare a gândului, a frunţii, a sufletului în faţa unei decizii care se îndărătniceşte să se arate.

Răspuns-nu am. Am doar o idee despre cum nu ar trebui niciodată să se întâmple. N-ar trebui să alegem niciodată între două lucruri egale. N-ar trebui, mai cu seamă, să alegem niciodată între oameni. Cum faci, fără să devastezi un suflet? Şi, dacă totuşi ai făcut-o, cum faci apoi să te mai pui de acord cu tine, să nu distrugi toate lucrurile în care te oglindeşti? Oricum aş privi problema- că e o problemă asta- ies învinsă. Cunosc oameni care, crezând că pământul e rotund şi cerul e pentru toţi, au ales cariera, convinşi că cei neglijaţi acasă vor avea resurse inepuizabile de înţelegere şi de susţinere. Cunosc, pe de altă parte, şi oameni care au renunţat la visuri pentru a se conforta cu căldura unui cămin înşelator. Niciunul nu a ieşit în câştig. Îndiferent de opţiune, de oportunităţi, de alternativa aleasă, a rămas un acut sentiment al frustrării. Lipsa a ceva ce simţi că te-ar întregi poate fi dureroasă, cu atât mai mult cu cât tu însuţi ai contribuit la instaurarea ei. Dar viaţa e construită din trepte şi nu e musai ca acestea să fie urcate de fiecare dată. Urci câteva, mai şi cobori, important este ca atunci când ai făcut bilanţul să constaţi ca esti mai sus decât atunci când ai pornit. Nu e un secret faptul că existenţa noastră este o sumă de alegeri şi numai timpul poate cu adevărat hotărî dacă ele, în momentul întâmplării lor, au fost şi inspirate. Se întâmplă adesea să ne lăsăm pradă impulsurilor, să fim ispitiţi de o altă felie de banal, numai că mai frumos împachetată, pentru a rezolva relativ uşor dilema care ne macină. Eu cred totuşi ca omul aflat în criză trebuie să dispună de o balanţă extrem de sensibilă, pe care să depună tot, până într-acolo încât să rămână nud în faţa propriei conştiinţe. Şi mai are nevoie de ceva: de timp! Nu cunosc situaţii rezolvate rezonabil în grabă. Peste acestea trebuie să se suprapună înţelepciunea, chibzuinţa, spiritul critic, dar şi sensibilitatea. Şi în momentul în care decizia e luată, nu fără a mutila o parte din tine, cu siguranţă nu ai de ce să te mai îndoieşti vreodată că nu ai făcut alegerea potrivită. E o chestiune circumstanţială pe care niciun manual de morală n-ar putea-o explica. Ea ţine de oameni şi de împrejurările în care aceştia se află.

Atenţie, câine rău!

Indiciu: azi trebuie să mă ocoliţi, fiindcă muşc. Apropierea de spital şi apoi respirarea aerului său greu, rostogolit din fiole, sunt mereu traumatizante. Sunt antidotul împotriva oricărei iluzii. Sărbătoarea florilor şi-a născut primăvara sub cer plumburiu, sub neon intermitent şi sub priviri indiferente...
Mă voi întoarce la mine în curând. E o ameninţare!

Tranşee

Să se adapteze, nu i-a fost niciodată uşor. Nu reuşea. Poate de aceea se arăta exact aşa cum era: dezarmată, sentimentală, fără saltea, într-o lume de saltimbanci mult mai abili decât ea.

Când a făcut duş, a căutat apa care să-i reînnoiască pielea şi gândurile. Apoi a sărutat ceaţa lipită de oglindă. S-a îmbrăcat fără grabă, fără entuziasm, cu mintea la bărbatul pe care trebuia să-l întâlnească în seara aceea, deşi îşi promisese altceva.

Pentru cei mai mulţi, iubirea e un război nesfârşit, cu spaţii cucerite şi bătălii pierdute, cu medalii uneori... Pentru ea, era un şanţ în care cădea. Nu se silea niciodată să se recupereze, ci îi plăcea să rămână cu tâmpla lipită de puls, pentru a vedea toate nimicurile de la suprafaţa pământului, spre care nimeni nu se învrednicea să-şi arunce ochii: fire de iarbă, case de melci, linişti, nelinişti... De la un timp însă, obosise să iubească acelaşi bărbat, ale cărui priviri deveniseră opace. Obosise să ofere cuvinte, să inventeze ore, să dedice şi să trimită bucăţi de inimă care să se topească pe limbă precum caramelele. Şi obosise să primească în schimbul a toate doar monotonie şi fraze sparte.

Ieşi din casă lăsând uşa întredeschisă, pentru ca el să poată intra şi să poată vedea scrisoarea de pe perna ei. În seara asta a simţit că trebuie să-şi elibereze buzunarele de toate panglicile albastre...

"Aş fi vrut să ştii să-mi dăruieşti ceva preţios, ceva ce aş fi putut avea doar eu, ceva unic, dar care să nu te coste nimic. Ce ştiu eu... mirosul unui gând, firimiturile de la micul dejun, aerul pe care l-ai respirat azi-noapte... Te-am rugat de atâtea ori în visele mele să mă ţii de mână atunci când îmi place să trăiesc simplu, ca o apă limpede.. Doar în vise ţi-am spus, pentru că altfel, m-ai fi făcut să mă simt ridicolă. Ştii ce mi-ar mai fi plăcut? Să cânţi pentru mine. Cu ochii, cu inima. Fără rimă. Fără noimă. Fără zgomot. Aş fi ştiut atât de bine să te citesc! Dar dimineţile au zdrobit fiecare din femeile în care am fost; o dată am căzut de pe o stâncă aflată într-un echilibru fragil, altă dată am fost sufocată de cerul prea aproape, uneori s-a întâmplat să iau un tren greşit... Mi-ar fi fost egal dacă m-ai fi pus în lanţuri, sau pur şi simplu m-ai fi prins de încheietura mâinii aşa cum, poate, făceai atunci când erai mic şi te legai de firul balonului. Şi de fiecare dată când ai fi avut chef să urli, ţi-aş fi surâs."

Vârtejul scărilor o făcuse însă să-şi schimbe ideea. Se întoarse în cameră, înşfăcă plicul şi-l ascunse în buzunar. Alături de panglici. Ieşise înainte ca el s-o găsească acolo. Oricum, toate cuvintele s-ar fi risipit în aer şi ar fi plesnit înainte ca el să le poată înţelege...

Când a sosit, el nu a găsit nimic: nici ecoul parfumului ei, nici urma, nici amintirile. Nu le-a avut niciodată în el. De pe oglindă dispăruse umbra sărutului. Luase şi aerul cu ea, singurul lucru care îi servea ca să trăiescă în şanţ, sub paşi şi nepăsări. Printre rădăcini...

Praf

De-ai şti câtă lume îşi pune visele într-o valiză pe care apoi o sigilează în aşteptarea unei călătorii pe care, poate, nu o va face niciodată! Nu ştiu exact cât le ajută unora că strâng, smulg, împing, ascund... Dar ştiu ce se va întâmpla la un moment dat: când valiza nu va mai putea fi închisă, ea va plesni, va exploda, iar visele lor se vor zdrobi, de nici praful nu va rămâne...
Nu spun că eu aş fi altfel, n-am avut niciodată pretenţia că aş fi originală. Iată de ce am obişnuinţa să călătoresc. Des. Ca să-mi golesc bagajul puţin câte puţin. Doar în felul ăsta simt cum iluziile prind viaţă, devin concrete, aşa cum e apa filtrată de crăpăturile unui zid.
Acum am toate semnele că se apropie un astfel de moment şi simt că am nevoie să păşesc printre oamenii unui oraş care să nu fie al meu. Eventual un oraş în care să fie frig, pentru ca totul să se conserve mai bine... Oricum, îmi vor ţine amintirile de cald. Nu, nu te îngrijora, din călătorii, de regulă, mă întorc.
Am chef să mă îmbăt. Cu orice...

Gust dulce/amar

Duminică seara: eveniment organizat de Florina, de la Centrul Cultural. Serată cu ştaif şi un meniu ales pe sprânceană: concert Blues Poems cu Mike Godoroja, animaţie versuri+ mişcare scenică+cântat/zbierat (nimic insuportabil, totuşi)- Dan Mircea Cipariu (descendentul lui Timotei, fondatorul Academiei).
Am o singură teamă: ca bătrâneţea să nu-mi afecteze iremediabil sistemul nervos central. Exemplificări:
1. Un poet gălăţean important nu avea toţi boii acasă şi a reacţionat public de câteva ori; eu, cel puţin, am înţeles pe cine înjura, dar nu vedeam motivul...
2. La masa de lângă mine erau tataii care au publicat, mai mult sau mai puţin, în cariera lor. Buuun. Nu spun că erau torturaţi de muzică şi bănuiesc, de eveniment în sine (deh, artiştii...), dar, după ce au ras tot din farfurie, au făcut un scandal chelneriţei de-mi venea să mă ascund sub masă. Scena era cam aşa: unul, nu dau nume, cu bărbia mânjită de unsoare şi cu farfuria lună cheamă chelneriţa şi-i spune: "Păi e posibil, doamnă, o asemenea bătaie de joc, ce ruladă de ficăţei era asta, nu avea niciun gust!" Vecinul lui de masă, cu firimiturile căzându-i din gură şi fălcile fremătând confirma: "Da, da, este adevărat!" Ce credeţi că au pretins: alte porţii, de data asta condimentate mai cu simţ de răspundere. Bleahhhh
3. Faza cu Cipariu la masa mea n-o mai povestesc! Hahaha
Lăsând cârcoteala la o parte, evenimentul a fost reuşit, păcat de oamenii care au populat restaurantul. Boemi, artişti.. Pe naiba! Pun pariu că în timp ce cânta Godoroja ar fi dat oricât pe o bucată de salam...

Fidelitate

Din "The Kite runner", ecranizarea romanului lui Khaled Hosseini, "Vânătorul de zmee", am reţinut că fidelitatea unui prieten poate fi superioară oricărei atrocităţi care l-ar determina să trădeze. Încă nu mi-am dat seama dacă faptul e legat strict de vârsta copilăriei. Ce-i drept, în timp omul se perverteşte. În orice caz, e o poveste sfâşietoare despre Afganistan şi războaiele sale absurde, dar, mai mult decât orice, despre solidaritatea umană. De citit, de văzut, nu de povestit...

România, te iubesc!

Nesigur

Să ne înţelegem... fata asta, care nici măcar nu-mi este prietenă, are o relaţie la (mare) distanţă de trei ani. De câteva săptămâni el "nu se mai simte sigur" de relaţia lor. După luni de zile în care nu se văzuseră, după ce i-a ratat ziua de naştere din ianuarie, pentru că biletul de avion costa prea mult (hmmm), băiatul ăsta a luat un dus-întors între care intrau mai puţin de 24 de ore. Să spun drept, m-a uimit corectitudinea bărbatului (ăsta da bărbat, ia o hotărâre: "te las" şi vine să ţi-o zică în faţă, frate; ei, asta nu-i de colo). Deşi nu-l stimam defel, m-am agăţat de rama ferestrei să-i privesc, să văd ce se întâmplă (ştiu, sunt curioasă ca o maimuţă). Ei bine, se întâmpla că tipul s-a dus la ea, a plâns la greu continuând să spună că nu e "sigur", în timp ce ea a plâns la greu şi atât.

Acum el e într-un avion care-l trimite acasă, în timp ce ea este acasă cu o durere de stomac năucitoare, fără să ştie cum are să arate viitorul ei, viitorul lor... dacă mai există vreunul. Dacă ea ar fi fost prietena mea, i-aş fi spus-cât de simplu posibil- că în poveştile la distanţă afirmaţia "nu sunt sigur" are sigur nume şi prenume; de regulă feminine; de regulă cu ţâţe mari...
Dar nu e prietena mea, aşa că-mi ţin gândurile pentru mine.

Hematom

Foto: Bianca Galiano

Am o vânătaie. De câteva zile privesc galaxia de capilare rupte care trec din roşu în albastru, din violet în galben. Am văzut-o îmbobocind, apoi explodând. Nu mă deranjează fizic, doar vizual. Aşa se întâmplă de fiecare dată când prin vine îmi trec amintiri tulburi şi nopţi îmbrăcate-n întrebări.
Indecizie: să unesc toate punctele ca într-un joc din revistele de epigrame, ca să văd ce figură ar ieşi, sau să scrutez desenul aşa cum ar face-o o ghicitoare în cafea care, oricum, m-ar minţi?

Normalitate

Pentru ce mă tulbură acum, bănuiesc un răspuns, sau, în orice caz, ceva ce i-ar putea semăna. E greu de spus, pentru că trebuie să mi se confirme cel puţin o teorie. Înainte totuşi, trebuie să adresez o întrebare unor persoane. Două la număr. Una cred că nu-mi va răspunde, sau în cazul cel mai fericit îmi va servi o minciună. Despre cealaltă, ce pot să spun? Mi-aş dori să mă stimeze într-atât încât să-mi spună adevărul. Explozia asta de duplicitate mă biciuieşte până la coşmar şi cumva simt că pretenţiile mele sunt incompatibile cu orice realitate. Şi, în fond, eu nu sunt decât un caz neutru de umanitate, de o insuportabilă (uneori) normalitate. Ar trebui mă resemnez? Încerc să ajung până la capătul gândurilor, să aud ce-mi şoptesc. Aştept, aştept, aştept. Dar mi se pare că tace ceva...

Pace

Cititul compulsiv îi alimenta nevoia de a asimila cuvinte care nu-i aparţineau. Nu ştia dacă ale lui erau prea puţine sau, dimpotrivă, prea multe, dar voia permament să se piardă în fantezii ce nu erau ale lui, pentru a nu se simţi atât de singur. Călătorea mult, şi cum gândurilor le închisese temporar uşa, o făcea cu mijloacele care îl transportau fizic. Locurile şi oamenii reuşeau să-l surprindă prin noutatea lor, să-l liniştească şi să-i dea iluzia că e viu, că nu suferă nici mai mult, nici mai puţin decât alţii. Prefera avionul din raţiuni practice: deşi nu se ocupa cu ceva anume, nu avea prea mult timp. Şi apoi, orice alt mijloc îi stimula imaginaţia, îl determina să uite de concret şi nu, nu era deloc în regulă. O ştia bine, i se mai întâmplase să se amăgească, dar sfârşea mereu în acelaşi punct: până şi oglinda se sparge când ochii care o privesc-deschişi prea larg- trădează disperarea. Cu timpul de reflecţie nu fusese niciodată atât de ostil şi, de altfel, puţin îi păsa că lucrurile se întâmplau aşa. N-avea în faţa cui se preface, iar cu el încetase să se mai joace, fiindcă nu-şi făcuse decât în ciudă până atunci...
Într-una din călătorii, pentru a tempera neliniştea zborului, a optat pentru o carte care promitea destindere. Se înşelase. Într-un punct al poveştii, personajul cu care el însuşi empatizase murise într-un accident. De avion...
Ce gust bun are liniştea!

Cine are un foc?

Aveam un grup de gânduri care stăteau, adică făceau ce fac de obicei: nimic. Şi m-am decis: pe o parte le-am trimis în vacanţă, fiindcă eu deocamdată nu le puteam însoţi; oricum, cred că au rătăcit drumul, fiindcă mi s-a spus că n-ar fi ajuns la destinaţie. Din cele rămase, unul privea în depărtare punându-şi întrebări stranii şi dându-şi răspunsuri pe măsură. Unul se gândea la ceva ştiut numai de el şi roşea ca un cretin. Unul a explodat într-o mie de bucăţi care se rostogoleau prin creier. Unul mic, dar tenace, continua să spună: "Ce tare sunt azi!", după care s-a ruşinat şi s-a ascuns cu arme, cu bagaje, cu tot... Unul a spus: "Gata, ar fi timpul" şi a alunecat din cap în stomac. N-am ştiut sigur unde se putea afla, apoi am înţeles că pentru a-l găsi era de ajuns doar să mă fi uitat la dâra aia fină de durere. După o vreme, însă, cel care stătea deoparte şi privea niciunde s-a întors şi a dat foc tuturor celorlalte gânduri rămase.

Şi-a zis că era nevoie de puţină căldură...

Cuvinte

Cea mai emoţionantă replică din filmul lui Benigni, "La tigre e la neve", pe care o reproduc din memorie acum, când încă mai am zâmbetul strâmb şi ochii sclipicioşi: "Dacă moare ea, n-am decât să deşurubez toate stelele, să fac cerul sul şi să-l arunc într-un camion. Nu mi-ar mai trebui!"

Reacţii sub zero

Există oameni-statui: o lovitură de ciocan sau de daltă ar fi de ajuns ca să le dea un alt chip. Dar înăuntru de tot rămân murdari, îi ştii după mirosul care te ţine la distanţă.
Există şi oameni-scut: simţi cum îţi întind de departe o privire şi-o leagă strâns de trupuri din care fac remedii contra curiozităţii.
Mie îmi plac oamenii-linişte: în poala mamei şi a bunicii am visat cel mai frumos şi m-am regăsit de fiecare dată mai bogată.
Iar în mijlocul tuturor sunt eu, neprogramată genetic pentru întâlniri cu suflete urâte, cu priviri răuvoitoare... (şi cu iernile prea lungi lungi- să nu-mi staţi în cale în perioada asta, sunt antisocială!)

Lecţia de retorică

Am închis o clipă ochii şi ziua a dispărut. Cine ştie dacă o zi care a murit merge în paradis? Cine ştie dacă sentimentele pe care le am acum sunt în ton cu ceea ce se întâmplă, sau sunt explozia tuturor lucrurilor reprimate în trecut? Cine ştie?
Nu, nu caut răspunsuri.
Eu caut mereu întrebări.

Homo informaticus

Evoluţia omului? Terminată. Timp de secole, oamenii de ştiinţă şi creatorii de literatură de anticipaţie au încercat să realizeze un profil al omului viitorului, pe care l-au imaginat cumva ca sclav al tehnologiei, capabil să execute comenzi numai cu forţa gândului. Ei bine, am ajuns în punctul în care toate fanteziile s-au adeverit, pentru că elementele care permit evoluţia (selecţia naturală sau mutaţiile genetice) s-au cam epuizat. Trăim în era informatică şi, ca atare, se naşte o nouă tipologie de homo sapiens sapiens; este vorba, fireşte, de homo informaticus.
Fenomenul multimedial ce are ca bază reţeaua de internet este alimentat de mecanisme dintre cele mai variate: psihologice, sociale sau culturale. Pe lângă libertatea pe care o promovează, acest univers înseamnă, fără îndoială, deschidere, inovaţie, comoditate, spargerea unor bariere pe care contactul direct ar putea doar să le întărească mai mult. Ca să restrâng spectrul "analizei", mă voi referi la o categoria aparte, a celor care manifestă predispoziţie pentru cuvântul scris la tastatură. Profesia: forumist. Nobilă, în fond. Neremunerată, din păcate. Pasiune, viciu?
Speciile umane au evoluat (!?) şi au condus către aici. De aceea, e cu atât mai dificil pentru sociologi să introducă între nişte repere exacte această categorie de indivizi. Eu nu sunt specialist, dar pot observa, fără a generaliza, care sunt aspectele care pot fi trecute în descrierea postului. După o strădanie de un milion de ani a fiinţei umane de a ajunge în poziţie bipedă, aceasta se mulţumeşte cu un scaun (nu întotdeauna comod) mai mult decât suficient pentru minimele sale necesităţi de a-şi detensiona musculatura (exclusiv a degetelor). Totodată, nu mai priveşte realitatea înconjurătoare şi nu mai participă la ceea ce ar putea ea să ofere, ci o spionează printr-o fereastră de... 17 inch. Deşi nu vorbeşte cu nimeni, pentru că nu încurajează comunicarea verbală, ar putea avea totuşi nenumărate vizite pe zi. Uneori e mai simplu să te întreţii cu necunoscuţii, lor chiar le-ai putea spune/scrie orice, fără teama de a fi ridicol. Apoi, forumistul nici măcar nu mai are un nume, o biografie precisă, ci o siglă sau un nickname care să-i servească pentru identificare/autentificare. Mai mult decât atât, sub protecţia anonimatului, se sporeşte curajul şi-de la caz la caz- se deformează adevărul. Fiind un vânător de informaţii, va avea întotdeauna un răspuns potrivit pentru cei în căutare de aşa ceva. Ce mai contează că acela nu vine din nimic ce ţine de fiinţa lui, de sensibilitatea sau gradul său de cunoaştere şi de înţelepciune. De altfel, nu iubeşte prea mult limitele. El e liber, mai ales în ortografie şi sintaxă. Nu e de mirare că sunt din ce în ce mai mulţi cei care au uitat combinaţiile de litere care formează cuvintele limbii române, considerând că e mai klumea să utilizeze noul alfabet. Ca să nu mai vorbim de consumul de energie... intelectuală (dacă e cazul) sau electrică (mereu). El e justificat doar atunci când cineva, de aiurea, şi-a împlinit prin tine un vis, s-a eliberat e o angoasă sau a găsit soluţia care să îi schimbe ziua sau, cine ştie, poate viaţa.
Am evoluat, e adevărat, dar simt că, pe undeva, ne-am consumat toate resursele şi că nu va dura mult până când ne va fi dor de ceea ce eram înainte: oameni vii, cu prieteni, cu dorinţa nebună de a cunoaşte lumea prin ochii noştri, cu zbuciumul nopţilor în care căutam răspunsuri pe care doar noi ni le puteam da. Urcuşul a făcut o boltă, iar acum suntem pe pantă; nu durează mult până vom aluneca. E o iluzie să credem că există mai bine de atât. A existat, dar am ratat momentul, nu am ştiut când să ne oprim.

Firescul din noi

I.
Bogdan- Doamna, eu azi vreau să vă dăruiesc două buchete de flori.
(Nedumerire)
Bogdan- Unul pentru că a venit primăvara, altul pentru că nu mi-am învăţat.
Profa-Accept doar unul: cel care anunţă primăvara.
Bogdan- Da, dar nu ştiţi care dintre ele este! Nu vă rămâne decât să le primiţi pe amândouă. Şi să mă pupaţi corespunzător!
(Râsete)
Profa eram eu.

II.
Sunt datoare cu o explicaţie. Nu, nu m-am trădat! Da, aş fi putut-o face. Ar fi fost cel mai uşor. Fără detalii inutile şi fără consum de energie. Provocare: cum vorbeşti unor tineri cu priviri ce glisează de la alunecoase la "lasă-neee!!" despre adevăratele valori? S-au mai înduplecat, dar tot refractari sunt...

III.
Un drum spre casă într-un mijloc de transport în comun în scop experimental. Privirea e indecisă: afară? înăuntru? Afară soare, oameni înviaţi în aceleaşi haine monocrome, asfalt la greu. Prin urmare... nimic. Înăuntru, un invalid în picioare. Am sânge pe creier. Încerc să înţeleg ceva, să surprind măcar un gest instinctiv de solidarizare. În zadar. Mă uit la oameni. Rând cu rând. Nimeni nu vede? Experimentul meu eşuează, e inutil să duc o campanie de... orice... în faţa unor astfel de... handicapaţi?!?! ( de vreme ce ocupă locurile siglate)

Eroii mei

Eroii mei nu au chip- nu pot fi văzuţi; ei sunt suflete cu gânduri. Ador să trăiesc printre oameni posedaţi de idei care le năvălesc închipuirea, idei pline de carne şi de sânge, rod al neliniştii care stăruie în ei. Şi nu mi-e teamă să spun că totuşi eroii mei -aşa spectrali cum sunt- trăiesc, ei nu se pot confunda şi nici substitui. Zic: trăiesc…dar cum? Dezorientat, dureros, maceraţi de întrebări, însetaţi de sensuri care nu se văd. Şi, mai presus de orice, risipindu-se în gânduri care îi gândesc pe ei. Ei suferă de o extraordinară maladie a sincerităţii şi, pentru a nu se anula, se conservă. În memoria lor şi a altora. Tocmai fiindcă simt că există ceva înapoia atâtor lucruri ale prezentului, pe care numai proiecţia în trecut le-ar putea incendia cu raze de înţelegere adevărată. Au amintirile vreo logică? Pe cea a cronologiei nicidecum… Ele sunt fireşti în măsura în care nu ţin de nicio determinare exterioară, obiectivă. Memoria –atata timp cât e vie-este singurul aliat care nu le dă iluzia unei risipiri inutile, căci deschide o mare de posibilităţi. Dar nicio obligaţie. Cel mai mult îi iubesc pentru că îmi permit să rup fâşii din ei, ca să pansez cu ele rănile gândurilor mele.
A fi angrenat în jocul minţii din viciu şi a eşua în memorie-iată suprema libertate a eroilor mei…