efectul fluture

Laitmotivul unei zile

2011-01-14T21:15:00.002+02:00

Este excepţională. Vreau să mor de ea...

Acasă

2010-12-08T13:48:00.005+02:00

Dacă aş fi un cer ce creşte sub pâmânt, chiar de m-aş lăsa însămânţat, ştiu că nu mi-ar creşte niciodată rădăcini, pentru că n-aş putea rezista într-un loc de împrumut. Aşa că mi-am construit o casă în care să gândesc frumos şi curat şi de care oamenii primejdioşi să nu se apropie. Casa asta secretă se află lângă suflet sau oricum, undeva foarte aproape şi numai eu am cheile ei. Are multe ferestre, e un fel de grădină de iarnă cu multe plante mici, pe care să le pot privi cu căldură, din capătul unor priviri îngăduitoare, iar luminile colorate intermitente fac în ea un etern Crăciun din care nu poate lipsi vâscul sau orice altceva care să ne amintească de fiecare dată să ne îmbrăţişăm, fie şi în grabă... Gardianul meu cu livrea roşie ştie să îmi ofere prăjiturele şi ceai cald de fiecare dată când găzduiesc o speranţă nouă. Am o cameră plină de cărţi frumoase, noi, vechi, mai ales vechi, în care, ce e drept, e nevoie uneori să mă impun, pentru că personajele în carne şi oase care îşi deapănă istoriile ignoră rugămintea de a-mi păstra liniştea, împrumutându-mi sentimente şi miresme care mă tulbură. În casa asta sunt eu la orice vârstă, mereu mulţumită, cu toate angajamentele onorate, învăluită în atâtea clipe consumate, disciplinate în şir indian, plimbându-se una cu alta la braţ, fără să se complice cu întrebări legate de utilitatea existenţei lor printre gândurile mele. Apoi, cum să nu-mi fie bine, dacă am mereu dreptate, sunt bună şi amuzantă, nu mi-e niciodată teamă pentru că nu sunt singură, am mulţi fraţi punctuali şi zâmbitori care îmi dau o mână de ajutor să menţin ordinea? De fiecare dată când vorbesc între pereţii casei mele, spun adevărul, nu mă înroşesc niciodată, nici dacă aş vrea, iar timiditatea nu e decât un obiect de anticariat, pe care îmi place să-l ţin de decor. Nu-i aşa că merit câteva aplauze?

Convalescenţă

2010-12-05T19:17:00.002+02:00

N-am explodat de prea multă fericire, aşa cum au înţeles unii, iar dacă am rămas în tăcere a fost pentru că ea, ea, fericirea, a explodat şi m-a lăsat goală. Da, acesta este cuvântul: goală... Ştii cum e: faci o călătorie cu avionul şi, pentru a tempera neliniştea zborului, optezi pentru o carte care promite destindere. Numai că într-un punct al poveştii, personajul cu care empatizezi moare într-un accident. De avion...

Şi atunci, cui îi mai pasă dacă tăcerea are gust bun!

Am scos toate pansamentele.

Bine v-am regăsit!

Da, a venit toamna...

2010-09-14T20:28:00.000+03:00

Sunt fericită.
Punct.

Sunt bine

2010-06-15T17:36:00.005+03:00

Dragilor,

apreciez preocuparea de care daţi dovadă în ceea ce mă priveşte, dar credeţi-mă că nimic îngrozitor şi ireparabil nu mi s-a întâmplat. Faptul că nu mai scriu aici mă poate cataloga în multe feluri, dar eu nu-s decât foarte ocupată cu a-mi trăi viaţa. Din fericire, iubesc îndeajuns de mult vara încât să nu caut prea mult spaţiile strâmte. Sunt convinsă că înţelegeţi. Să ştiţi, însă, că în momentele mele de adunare, vă vizitez cu drag.

O mie de gânduri bune, Adi

Revelaţie

2010-05-22T10:47:00.005+03:00

"Shakespeare a scris într-un sonet că oglinda unei mame este copilul său"... Aşa s-a apropiat de mine un bătrân de care, trebuie să recunoasc, mi-a fost frică. Mai întâi pentru că era respingător fizic, apoi pentru că, involuntar, mi-am ţinut respiraţia şi nu în ultimul rând pentru că eram convinsă că avea să-mi ceară bani.
Frustrată... Uimită... Umilită...
Nu s-a îndepărtat imediat, aşa că a trebuit să respir. Un aer nepoluat. Apoi l-am privit direct. Omul mi-a zâmbit cu o gură ştirbă care, însă, nu mă mai înspăimânta. A continuat: "Privindu-te-n oglindă spune-i celui / ce te repetă, că e timpu-acuma / alt chip s-aducă-n lume". Incapabilă de replică, doar zâmbeam. " E băiat, nu? Să vă trăiască şi să mă ajungă! Am 90!" Ce era să-i spun? "Mulţi înainte??" Am zis doar "Sănătate", în timp ce se îndepărta. L-am privit: mergea drept, avea pantofii cremuiţi, pantaloni negri de la un costum vechi şi un trench bej. Înainta cu mâinile la spate, meditativ, iar sub braţul stâng ţinea o cutie de carton aplatizată. De altfel, cu acest detaliu mi-a atras atenţia, înainte de ochii asimetrici aruncaţi pe un chip la care era cu neputinţă să te uiţi fără să tresari de surprindere...
M-a impresionat. Cred că aş putea iubi un astfel de om, dacă aş trece peste mereu aceeaşi reticenţă a primului contact vizual. Cât de puţin contează că are 90 de ani şi că e hidos! Şi eu, care credeam că mă iubeşte literatura! Sunt totuşi mică, mai am de învăţat...
Când a ieşit, prietena mea, mama copilului în care "mă oglindeam", din magazinul în faţa căruia o aşteptam, m-a găsit ştergându-mi lacrimile...

Stagnare

2010-05-12T13:40:00.003+03:00

Am admirat îndelung, din spate, mersul unui bătrânel consumat între asfaltul inegal şi căruţul de bebeluş pe care îl împingea. Dar nu zic bine, nu neapărat mersul era special (dimpotrivă), cât tot ce spunea aerul făpturii aceleia muncite de un oarecare orgoliu care să-i estompeze sincopele. L-am admirat poate şi pentru că am respectat încrederea pe care o mamă i-a acordat-o unui bărbat, despre care- nu-i aşa? -se spun fel de fel de lucruri... Cât am avut aceeaşi direcţie, nu am încercat să depăşesc- vechea mea discreţie- apoi a fost cazul ca el să aleagă un alt drum. Ei bine, se pare că nu eram pregătită să văd în locul bebeluşului un sac de cartofi. Sau doi... Hmmm, aşa deci! Atunci dă-mi voie să nu mă mai emoţionez.

Am continuat să merg, iar gândul mi-a fost repede asfixiat de imaginea mea pe o bicicletă. Da, am întâlnit o fetiţă care eram eu. Am privit-o, m-a privit şi niciuna nu a înţeles nimic. Nu-i ciudat să te întâlneşti cu tine, cel de atunci de când erai mic, să poţi să te studiezi pe furiş, iar lumea, claxoanele, mirosurile străzii să nu-ţi mai aparţină? Nu ştiu cât a durat, probabil că nu foarte mult, a fost doar timpul meu interior cel care s-a dilatat, pentru că, tulburată, cred că nici măcar nu m-am oprit...

Toţi copiii pe care, mai apoi, i-am văzut, erau oamenii trecuţi şi ieşiţi din viaţa mea. Sau pe lângă ea. Da, e bine zis aşa, pe lângă ea... Era şi ea în faţa unui bloc, era şi zulufata aia (ce frumoasă!), care a învăţat cum să se vândă, şi pistruiatul, tatăl copilului ce suferă de autism, şi gemenii care cereau voie mamei ( căreia tocmai i s-a făcut pomana de 6 luni) să-şi cumpere îngheţată. A fost nevoie ca, înainte de aceste stranii întâlniri, să simpatizez un moş care transporta cartofi. Deşi, pot să jur că recunosc acel căruţ dintr-o poză veche de-a ta. Erai tu, deci! Cum bine văd, numai tu nu te-ai schimbat. Timpul nu te-a curăţat de bolovani.

Şi atunci, de ce să ai nostalgii?

(P.S. Pentru a nu interpreta greşit, să ştii că nu e el :) )

Cin-cin!

2010-05-10T19:56:00.004+03:00

Vă imaginaţi că am explodat în o mie de baloane colorate? Ei bine, nu! Şi asta nu mă face mai puţin fericită. Prietenii ştiu de ce :)
Vă mulţumesc!

Suntem femei

2010-05-07T15:07:00.003+03:00

La ieşire schimbam două vorbe cu un coleg mai în vârstă, moment în care a sosit ea. Ea e o colegă nouă care va rămâne la noi doar pentru un an. Dar ceeee colegă: sâni, fund, buze, coapse. Totul supradimensionat. N-am văzut-o niciodată cu o fustă până la genunchi (nu mai vorbesc de ceva mai lung!), care i-ar sta, cu siguranţă, mult mai bine decât ceea ce poartă de obicei. În fine... E cu câţiva ani mai mare decât mine, spune despre ea că şi-i poartă foarte bine şi, până nu demult, era "single, la vânat" (ghilimelele sunt obligatorii, pentru că se exprima exact aşa). În sfârşit , a găsit o pradă. De fapt, chiar azi a venit să o ia de la serviciu. Pare mai tânăr decât ea şi e drăguţ, sau, cel puţin, prezentabil. Ea s-a oprit să facă puţină conversaţie cu mine şi cu al meu coleg, amintit mai devreme, căruia, printre altele, i l-a prezentat şi pe noul ei iubit. În sensul că i l-a prezentat numai lui, colegului meu. Am aşteptat să mi-l prezinte şi mie... degeaba; am aşteptat ca el să se prezinte... degeaba.

Femeile sunt nişte fiinţe ciudate.

Să nu vă lăsaţi mituiţi de un surâs fermecător! Fiecare dintre noi ascunde adânc-adânc o vrăjitoare!

Ne-găsire

2010-05-05T15:04:00.003+03:00

Preţ de câteva minute, am supt cerul printre buze, înghiţindu-i tot vântul. Ca semn de regăsire...
Am impresia că în tot acest timp n-am făcut altceva decât să-mi sondez crusta, însângerându-mi unghiile. Dedesubt, o gaură imensă, un vârtej. În afară, un vânt lateral ce a unduit întreg pământul, în timp ce eu îl priveam din spatele sticlei. Îmi văd picioarele desculţe, un coridor, oboseli multiplicate, faţa pe pernă ce devine mai întâi albă, apoi striată de somn, mâinile...
Ce să mai spun, m-am convins că niciodată nu-s de ajuns cuvintele; ale mele s-au risipit în senzaţii care nu mă mai abandonează, făcându-mi inima să bată pe frecvenţe diferite. Şi aici-în lumea asta nouă- nu-i nimic, nici măcar un tramvai în care să urc din mers sau pe care să-l privesc trecând, nici măcar un chip lipit de fereastră, sau poate o gară cu pietre roşii care să-mi coloreze degetele. Sunt doar eu, expusă privirilor, eu, plină de geamuri sparte ce m-au străpuns şi s-au izbit zgomotos de asfalt...

A fost odată ca niciodată... ( fără poveste)

2010-04-27T16:33:00.002+03:00

Ştii, mi-am dat seama că toţi, de când sunt mici, până la bătrâneţe, vor să audă poveşti. Nu contează că e "Scufiţa Roşie", "Tom Degeţel", un mit sau un text de cântec sacru, o experienţă, o viaţă sau o moarte. Ceea ce este important e ca, în momentul în care este scrisă sau redată, acea poveste să devină adevărată, plauzibilă. Istoriile unor oameni mai mult sau mai puţin obişnuiţi, în carne şi oase sau doar/mai ales din hârtie, din acel punct, în mod inevitabil, există.

Ce-aş putea spune, deci, despre mine, unei persoane care vrea să audă o poveste şi care a citit, ascultat, studiat, trăit deja sute? Ce ar trebui să fac pentru ca ceea ce i-aş putea expune să nu o dezamăgească? Ia zi, ce ai vrea să asculţi, tu, care sigur iubeşti esenţa lucrurilor? Îmi este greu, crede-mă! Cu ochii închişi văd imagini ale unui trecut pe care, descriindu-l, mi-e teamă că am să-l banalizez. Dacă aş face-o, toţi oamenii importanţi din viaţa mea s-ar dizolva în cuvintele mele şi aş risca să îi transform în portrete şterse, confuze. Nu cred că sunt în stare să-i anulez aşa...

A încerca să redau un crâmpei de viaţă e ca şi cum aş face-o pe fotograful. Dintr-o mie de fraze, doar una ar ieşi bine. De ce să risc?

Un zgârie-nori

2010-04-24T09:03:00.002+03:00

Doamna de la etajul doi trebuie să fie o persoană precisă. Spală rufele divizate pe culori; lunea-galben, marţea-negru, miercurea-alb şi tot aşa până lunea viitoare. Vecina mea de palier udă chiar şi florile mele şi nu cred că e invazivă, ci doar altruistă. Nu reuşesc aproape niciodată să-i vorbesc, din cauza programului diferit pe care îl avem. Când ajung acasă, seara, mă limitez să constat zâmbind că dacă n-ar fi ea, leandrul din faţa uşii mele ar fi fost mort de ceva vreme. Măcelarul care s-a mutat din apartamentul de jos încă mă salută când mă întâlneşte. Îmi spunea că sunt drăguţă pentru că primul lucru pe care îl auzea că-l făceam când intram în casă era să mă descalţ. Nu e chiar aşa, dar a rămas convins din seara aia în care m-a văzut cu sandalele în mână pe scări; nu vreau să-l dezamăgesc. Sunt stranii raporturile între vecini. Ne cunoaştem de ani de zile, dar, de fapt, nu ne cunoaştem deloc. De câte unul ne legăm, cu câte unul ne certăm...
Închid uşa, merg în birou, deschid computerul şi mă gândesc. Îmi place să-mi imaginez locul ăsta ca pe un bloc cu multe muuulte etaje. Cine ştie, poate un posibil prieten locuieşte la apartamentul 1234 şi eu încă nu am avut norocul să trec pe acolo în timp ce deschidea uşa. Figuri ascunse în spatele unor draperii de cuvinte fragile. Aşa vă imaginez. Şi îmi păreţi atât de frumoşi seara, când mă adun de pe drumuri, închid lumina şi privesc spre ferestrele voastre! Nu sunt ingenuă. Precum orbii, disting umbrele. Vă privesc în unicul mod pe care îl cunosc: cu deschidere. Învăţ.

Consolare

2010-04-20T20:03:00.005+03:00

Mă întreb ce simt oamenii de ştiinţă care văd lumea schimbându-se sub ochii lor, care, pentru a-i dezlega semnele, au renunţat la o parte din viaţă. Au trebuit să aleagă: să trăiască viaţa, sau să o înţeleagă? Care să fie uimirea, curiozitarea, interesul academic, pasiunea, dorinţa care i-au împins să cerceteze toată viaţa un singur lucru, epuizant şi mărunt pentru toţi ceilalţi, dar care lor le-a hrănit visurile?

Am întrebările astea cu ochii lipiţi de nişte boabe de porumb care, în tigaia mea, se transformă în popcorn. Mărturisesc faptul că nu ştiu să rezist în faţa acestui eveniment aproape miraculos. De altfel, mi-am cumpărat chiar şi un capac transparent.

Cel mai probabil, nu voi avea răspunsuri. Mă voi consola lingându-mi degetele...

Lucrurile de care mi-e frică

2010-04-17T11:05:00.004+03:00

1. Dispariţia punctului şi a virgulei, care invită la meditaţie, respiraţie, ... -ţie...
2. Persoanele care se iau prea în serios ( inclusiv eu, uneori) şi care transformă nişte lucruri improbabile în adevăruri absolute.
3. Religiile care, în patru mii de ani de istorie, în numele iubirii, au masacrat milioane de oameni.
4. Să trăiesc într-un loc, într-o lume, într-un moment în care, dacă cineva mă prinde cu limba în borcanul cu miere, să-mi ceară socoteală şi să mă facă să mă simt vinovată, deşi n-aş fi...
5. Persoanele care spun că e mai bine să pleci capul, decât să rişti să ai probleme...
6. Să văd în jurul meu oameni care nu cred în nimic şi care nu luptă pentru nimic.
7. Să mă văd, câteodată, că fac în acelaşi mod. Asta e, de fapt, cea mai mare frică pe care aş putea-o avea.

În suspensie

2010-04-13T16:36:00.004+03:00

Mă surprind că încetinesc involuntar, deşi sunt grăbită, când trec pe lângă un bătrân care abia înaintează. Aş putea să-i fiu nepoată, dar nu are nepoţi. Aş putea să-i fiu rudă, dar nu are rude. Aş putea fi bătrână. Mă opresc. ...

Deodată ziua mea capătă sens într-un moment care s-a blocat şi care nu ştie cum să mai continue.

Lipici

2010-04-10T15:22:00.002+03:00

Intru în jocul Ginei nu fără rezerve, dintr-un motiv banal: nu-mi vine spontan să vorbesc despre mine. Întârzierea e cauzată de câteva dintre cele zece lucruri care îmi plac ce m-au ţinut la distanţă de voi. Aşadar, îmi face plăcere:

-să mă ascund într-un loc, între cer şi pământ, atunci când merg la ai mei (spune-i copac, spune-i foişor, nu ştiu ce e), în care să citesc şi de unde să mă amuz când îi gândesc pe ceilalţi căutându-mă.
-să patinez, fie pe gheaţă, fie pe asfalt. E varianta profană a zborului.
-culoarea verde, în toate nuanţele ei: iarbă, pădure, pom de Crăciun, izvor, iarbă...
-să mă întorc în Italia, pentru: artă, istorie, îngheţată, felul în care nu se numără minutele, limbă, muzică, târguri de vechituri, mare şi, la capătul unei liste de un milion de lucruri, oameni...
-să vină vreun copiluţ de la şcoală să-mi ceară câte un sfat (legat de studiu, evident: cum să mă machiez?; ce să-i spun lu' nenorocitu' ăla care nu m-a sunat; să-mi pun sau nu tutu la party; doamna, e adevărat că fetele sunt mai ciufute în perioada aia?)
-să mă transport prin anii '30-'40 şi să beau o cafea cu Jeni Acterian, Anais Nin, Greta Garbo şi Edith Piaf. Aşa, ca între fete...
-să găsesc, să mă supăr că n-am ascuns bine şi să caut alt loc pentru jurnalele mele din liceu în care, fără milă, masacram băieţi care habar n-aveau de existenţa mea. Şi între un ascunziş şi altul să mă pierd în nebunia acelor ani...
-să privesc (nerupte) lalelele galbene. Ieri am făcut-o şi am simţit că explodez în galben fericit!
-să-mi schimb ceasurile de mână în funcţie de intemperiile interioare. Şi toate să fie cu 5 minute înainte, ca să mă asigur că nu întârzii niciodată. Şi-mi iese!
-luna mai. În culori proaspete, neobosite. Fără legătură cu ziua mea :)

Silă

2010-04-08T10:51:00.002+03:00

N-ai idee cât de mult iubesc soarele, deşi uneori am un comportament nefiresc: îl privesc prin rama ferestrei, nu-l las să mă pipăie prea insistent. Ieri n-a mai rezistat, m-a tras pe uşă, m-a scuturat de melancolii şi m-a purtat pe străzi. A câştigat. Nu, nu pentru că aş fi fost o pradă imposibilă, acum nu despre asta e vorba. A câştigat prin toleranţă, prin lipsa de discriminare. Luminează deopotrivă obraji ciopliţi-necioliţi, bronzaţi-nebronzaţi, oameni rutinaţi, inexpresivi, inexistenţi. Nu ştiu dacă din bunăvoinţă, dar nu m-a lăsat nicio clipă. Nici când am intra într-o alimentara, în care am cerut cu "vă rog" şi am primit o privire constipată, reacţie la "mulţumesc-ul" meu , nici când câţiva băieţaşi de o vulgaritate nepermisă au aruncat dintr-o maşină în mers, pe ritmuri de scârţa-scârţa poluantă, cuvinte la care -ups- n-am leşinat, nici când am refuzat să dau bani unui cerşetor mai tânăr decât mine, căruia indiferenţa mea i-a atins un soi de demenţă. Dacă am teama că viaţa are să mă abrutizeze incontestabil, este pentru că nu mai văd normalitatea transpirand pe străzi. Pur şi simplu nu mai e. Nu mai e...

Mi-am plimbat dezgustul prin toate părţile şi numai soarele m-a ajutat să-mi ţin dinţii încleştaţi ca să nu ţip. Crede-mă, nu pot să fiu cum mă vrea. Simt cum mă strânge tot mai dureros un sentiment de singurătate, pe care, totuşi, îl prefer la infinit abdicării.

Sunt singură cu oameni în jur. Oameni, sau ce-or fi ei...

Vieţile mele...

2010-04-06T09:41:00.002+03:00

M-am pregătit îndelung pentru seara aceasta... -dar nu zic bine seara, e mai curând unul din acele momente de trecere dintre un înainte, care aparţine sigur zilei şi un după. N-aş putea spune că îmi fixasem o dată precisă, dar acum am toate semnele că aceasta trebuie să fie. Iată, umbrele sunt aşa cum nu-mi plac, fiindcă mă înşală; sunt necuviincioase şi se prind de alte contururi, agăţând de perete desene pe care nu reuşesc să le desluşesc. Acuz o neputinţă severă şi poate tocmai de aceea simt nevoia să ascult "Nothing really ends". Acum, ca şi atunci, mă ajunge amintirea a ceva; a ceva care e cineva; a cineva care sunt eu.
S-a întâmplat odată să fiu întrebată: "Nu-ţi lipseşte nimic?" Ştiu, întrebare plată, fără ipocrizie, fără invidie, fără curiozitate; o întrebare, în fond... Da, uneori îmi lipseşte o pătură călduroasă dintr-o iarnă de acum o mie de ani, sau o bluză în dungi, sau o pisică neroadă care să-mi adoarmă pe burtă. Dar mai mult decât oricând, îmi lipseşte percepţia pe care o aveam odinioară asupra mea. Îmi lipsesc eu. M-am risipit într-o sumedenie de imagini mute care îmi aleargă prin creier şi devin indisciplinate de fiecare dată când vreau să le pun în ordine, să le suspend într-un timp. Simt că n-am atâta putere ca să le pot stăpâni. Şi aş vrea atât de mult să mă apropii de amintiri! Dar ele se încăpăţânează să se ferească, să treacă pe contrasens, să se alunge cu fiecare an în care mă nasc. Eu mă nasc mereu primăvara, pentru că nu-mi place să ratez începutul. E mai cuminte aşa.
Înţeleg, deci, că asta e seara în care, în definitiv, totul ar trebui să se reducă la un gând. De hârtie. Pe plic scrie: "Când uiţi cine eşti, deschide-l!". Mă simt ca pe un peron, dar nu am bucuria aşteptării plecării, ci neliniştea că trebuie neapărat să-mi iau rămas bun de la cineva. Gândurile mi se îmbulzesc, sunt nişte cochilii sparte care rănesc tot ceea ce ating. Mă decid: trebuie să deschid plicul. Nu-mi calculez secunde, nu respir, nu chibzuiesc. Citesc doar. Scrie aşa: "Vrei să ştii cine sunt eu? Iată o întrebare la care nu ştiu cum să-ţi răspund, dar cu siguranţă tu vei şti. Nu am nume. Sigur, l-am avut cândva, dar acum ce importanţă mai are? Eu am fost. Am fost carne şi sânge şi am locuit o viaţă. Aşa am fost: viaţă, iubire, moarte, dar nu neapărat în această ordine. Nu te lăsa amăgită, logica nu are a face cu nimic din toate astea! Am fost ceea ce eşti tu acum şi sunt ceea ce vei deveni. Sunt vântul proaspăt care îţi respiră pe obraji. Sunt bătaia de inimă care te zdruncină când îţi este frică. Sunt acel miraj alb al castelelor abandonate în noapte. Sunt ecoul paşilor necunoscuţi. Sunt cenuşa împrăştiată în vânt. Sunt muzica unei harpe la care nu cântă nimeni. Sunt ceea ce-i rămâne celui ce s-a rătăcit şi calcă prin locuri neumblate pentru a-şi regăsi drumul. Oricum, nume nu am. Desigur, am avut unul, dar acum ce importanţă mai are? Am o mie de voci şi o mie de poveşti pentru tine, pentru că ştiu că vrei să asculţi şi să nu uiţi".
Moment de gol.Vertij. Întuneric. Şi într-un târziu (un ceas? un an? o viaţă?) mă atinge pe tâmple zgomotul unei lumini care se aprinde. Ce să însemne toate astea, că m-am poziţionat precar între un vis şi altul tot timpul? Tot timpul cui? Pesemne că am păstrat reminiscenţe din alte roluri pe care nu întotdeauna le-am stăpânit şi am vrut numaidecât să mă eliberez de tot ce mi-a fost potrivnic. Aici am greşit. M-am negat, am renunţat la dovezi şi astfel m-am pierdut, am alunecat. Şi a trebuit apoi să trăiesc atâtea anotimpuri în care să mă întreb unde mă lăsasem, fiindcă mă ştiusem cu mine.
Aş putea muri în orice moment, dar ce fericire am să ştiu că tot ce urmează mă va întregi! Surâd gândului şi-l fredonez pe versuri din "Nothing really ends".

Letargie

2010-04-01T13:42:00.006+03:00

Adevărul este că am plecat deja, deşi nu e sigur că, totuşi, voi pleca. Îmi imaginez deja casa, cu noile obiceiuri, cu întrebările mele plimbate pe muchiile neregulate ale mansardei, pe dungile acelea înceţoşate pe care s-a topit atâta trecut. Îmi imaginez soarele care va intra printr-o altă fereastră, pipăindu-mi neîncrezător obrazul. Îmi imaginez parfumul unui alt râu, cupola unui alt oraş, alt accent, rătăcirea pe drumuri complicate, niciodată paralele... Azi ca ieri, ca mâine. Dacă mai durează, o să îmbătrânesc.

Nu ştiu când mi-am pierdut luciditatea. Poate atunci când n-am mai putut să mă evit? Oricum ar fi, văd cel puţin două soluţii: fie voi reuşi să forţez atât de mult destinul, încât toată această nebunie să mă plesnească necruţător, fie încetez imediat să-mi mai construiesc fantezii care, mai apoi, să se scuture din urma mea.

Nu ştiu să-ţi spun de ce, dar parcă aş avea chef de o realitate care să se impună.

Dilema veche în haină nouă

2010-03-29T21:25:00.004+03:00

Întrebare: cum ar trebui soluţionată o dilemă? E greu de crezut că există vreunul dintre noi care nu a cunoscut încordarea mistuitoare a gândului, a frunţii, a sufletului în faţa unei decizii care se îndărătniceşte să se arate.

Răspuns-nu am. Am doar o idee despre cum nu ar trebui niciodată să se întâmple. N-ar trebui să alegem niciodată între două lucruri egale. N-ar trebui, mai cu seamă, să alegem niciodată între oameni. Cum faci, fără să devastezi un suflet? Şi, dacă totuşi ai făcut-o, cum faci apoi să te mai pui de acord cu tine, să nu distrugi toate lucrurile în care te oglindeşti? Oricum aş privi problema- că e o problemă asta- ies învinsă. Cunosc oameni care, crezând că pământul e rotund şi cerul e pentru toţi, au ales cariera, convinşi că cei neglijaţi acasă vor avea resurse inepuizabile de înţelegere şi de susţinere. Cunosc, pe de altă parte, şi oameni care au renunţat la visuri pentru a se conforta cu căldura unui cămin înşelator. Niciunul nu a ieşit în câştig. Îndiferent de opţiune, de oportunităţi, de alternativa aleasă, a rămas un acut sentiment al frustrării. Lipsa a ceva ce simţi că te-ar întregi poate fi dureroasă, cu atât mai mult cu cât tu însuţi ai contribuit la instaurarea ei. Dar viaţa e construită din trepte şi nu e musai ca acestea să fie urcate de fiecare dată. Urci câteva, mai şi cobori, important este ca atunci când ai făcut bilanţul să constaţi ca esti mai sus decât atunci când ai pornit. Nu e un secret faptul că existenţa noastră este o sumă de alegeri şi numai timpul poate cu adevărat hotărî dacă ele, în momentul întâmplării lor, au fost şi inspirate. Se întâmplă adesea să ne lăsăm pradă impulsurilor, să fim ispitiţi de o altă felie de banal, numai că mai frumos împachetată, pentru a rezolva relativ uşor dilema care ne macină. Eu cred totuşi ca omul aflat în criză trebuie să dispună de o balanţă extrem de sensibilă, pe care să depună tot, până într-acolo încât să rămână nud în faţa propriei conştiinţe. Şi mai are nevoie de ceva: de timp! Nu cunosc situaţii rezolvate rezonabil în grabă. Peste acestea trebuie să se suprapună înţelepciunea, chibzuinţa, spiritul critic, dar şi sensibilitatea. Şi în momentul în care decizia e luată, nu fără a mutila o parte din tine, cu siguranţă nu ai de ce să te mai îndoieşti vreodată că nu ai făcut alegerea potrivită. E o chestiune circumstanţială pe care niciun manual de morală n-ar putea-o explica. Ea ţine de oameni şi de împrejurările în care aceştia se află.

Atenţie, câine rău!

2010-03-28T20:07:00.004+03:00

Indiciu: azi trebuie să mă ocoliţi, fiindcă muşc. Apropierea de spital şi apoi respirarea aerului său greu, rostogolit din fiole, sunt mereu traumatizante. Sunt antidotul împotriva oricărei iluzii. Sărbătoarea florilor şi-a născut primăvara sub cer plumburiu, sub neon intermitent şi sub priviri indiferente...
Mă voi întoarce la mine în curând. E o ameninţare!

Tranşee

2010-03-26T18:27:00.002+02:00

Să se adapteze, nu i-a fost niciodată uşor. Nu reuşea. Poate de aceea se arăta exact aşa cum era: dezarmată, sentimentală, fără saltea, într-o lume de saltimbanci mult mai abili decât ea.

Când a făcut duş, a căutat apa care să-i reînnoiască pielea şi gândurile. Apoi a sărutat ceaţa lipită de oglindă. S-a îmbrăcat fără grabă, fără entuziasm, cu mintea la bărbatul pe care trebuia să-l întâlnească în seara aceea, deşi îşi promisese altceva.

Pentru cei mai mulţi, iubirea e un război nesfârşit, cu spaţii cucerite şi bătălii pierdute, cu medalii uneori... Pentru ea, era un şanţ în care cădea. Nu se silea niciodată să se recupereze, ci îi plăcea să rămână cu tâmpla lipită de puls, pentru a vedea toate nimicurile de la suprafaţa pământului, spre care nimeni nu se învrednicea să-şi arunce ochii: fire de iarbă, case de melci, linişti, nelinişti... De la un timp însă, obosise să iubească acelaşi bărbat, ale cărui priviri deveniseră opace. Obosise să ofere cuvinte, să inventeze ore, să dedice şi să trimită bucăţi de inimă care să se topească pe limbă precum caramelele. Şi obosise să primească în schimbul a toate doar monotonie şi fraze sparte.

Ieşi din casă lăsând uşa întredeschisă, pentru ca el să poată intra şi să poată vedea scrisoarea de pe perna ei. În seara asta a simţit că trebuie să-şi elibereze buzunarele de toate panglicile albastre...

"Aş fi vrut să ştii să-mi dăruieşti ceva preţios, ceva ce aş fi putut avea doar eu, ceva unic, dar care să nu te coste nimic. Ce ştiu eu... mirosul unui gând, firimiturile de la micul dejun, aerul pe care l-ai respirat azi-noapte... Te-am rugat de atâtea ori în visele mele să mă ţii de mână atunci când îmi place să trăiesc simplu, ca o apă limpede.. Doar în vise ţi-am spus, pentru că altfel, m-ai fi făcut să mă simt ridicolă. Ştii ce mi-ar mai fi plăcut? Să cânţi pentru mine. Cu ochii, cu inima. Fără rimă. Fără noimă. Fără zgomot. Aş fi ştiut atât de bine să te citesc! Dar dimineţile au zdrobit fiecare din femeile în care am fost; o dată am căzut de pe o stâncă aflată într-un echilibru fragil, altă dată am fost sufocată de cerul prea aproape, uneori s-a întâmplat să iau un tren greşit... Mi-ar fi fost egal dacă m-ai fi pus în lanţuri, sau pur şi simplu m-ai fi prins de încheietura mâinii aşa cum, poate, făceai atunci când erai mic şi te legai de firul balonului. Şi de fiecare dată când ai fi avut chef să urli, ţi-aş fi surâs."

Vârtejul scărilor o făcuse însă să-şi schimbe ideea. Se întoarse în cameră, înşfăcă plicul şi-l ascunse în buzunar. Alături de panglici. Ieşise înainte ca el s-o găsească acolo. Oricum, toate cuvintele s-ar fi risipit în aer şi ar fi plesnit înainte ca el să le poată înţelege...

Când a sosit, el nu a găsit nimic: nici ecoul parfumului ei, nici urma, nici amintirile. Nu le-a avut niciodată în el. De pe oglindă dispăruse umbra sărutului. Luase şi aerul cu ea, singurul lucru care îi servea ca să trăiescă în şanţ, sub paşi şi nepăsări. Printre rădăcini...

Praf

2010-03-24T18:45:00.003+02:00

De-ai şti câtă lume îşi pune visele într-o valiză pe care apoi o sigilează în aşteptarea unei călătorii pe care, poate, nu o va face niciodată! Nu ştiu exact cât le ajută unora că strâng, smulg, împing, ascund... Dar ştiu ce se va întâmpla la un moment dat: când valiza nu va mai putea fi închisă, ea va plesni, va exploda, iar visele lor se vor zdrobi, de nici praful nu va rămâne...
Nu spun că eu aş fi altfel, n-am avut niciodată pretenţia că aş fi originală. Iată de ce am obişnuinţa să călătoresc. Des. Ca să-mi golesc bagajul puţin câte puţin. Doar în felul ăsta simt cum iluziile prind viaţă, devin concrete, aşa cum e apa filtrată de crăpăturile unui zid.
Acum am toate semnele că se apropie un astfel de moment şi simt că am nevoie să păşesc printre oamenii unui oraş care să nu fie al meu. Eventual un oraş în care să fie frig, pentru ca totul să se conserve mai bine... Oricum, îmi vor ţine amintirile de cald. Nu, nu te îngrijora, din călătorii, de regulă, mă întorc.
Am chef să mă îmbăt. Cu orice...

Gust dulce/amar

2010-03-22T13:26:00.004+02:00

Duminică seara: eveniment organizat de Florina, de la Centrul Cultural. Serată cu ştaif şi un meniu ales pe sprânceană: concert Blues Poems cu Mike Godoroja, animaţie versuri+ mişcare scenică+cântat/zbierat (nimic insuportabil, totuşi)- Dan Mircea Cipariu (descendentul lui Timotei, fondatorul Academiei).
Am o singură teamă: ca bătrâneţea să nu-mi afecteze iremediabil sistemul nervos central. Exemplificări:
1. Un poet gălăţean important nu avea toţi boii acasă şi a reacţionat public de câteva ori; eu, cel puţin, am înţeles pe cine înjura, dar nu vedeam motivul...
2. La masa de lângă mine erau tataii care au publicat, mai mult sau mai puţin, în cariera lor. Buuun. Nu spun că erau torturaţi de muzică şi bănuiesc, de eveniment în sine (deh, artiştii...), dar, după ce au ras tot din farfurie, au făcut un scandal chelneriţei de-mi venea să mă ascund sub masă. Scena era cam aşa: unul, nu dau nume, cu bărbia mânjită de unsoare şi cu farfuria lună cheamă chelneriţa şi-i spune: "Păi e posibil, doamnă, o asemenea bătaie de joc, ce ruladă de ficăţei era asta, nu avea niciun gust!" Vecinul lui de masă, cu firimiturile căzându-i din gură şi fălcile fremătând confirma: "Da, da, este adevărat!" Ce credeţi că au pretins: alte porţii, de data asta condimentate mai cu simţ de răspundere. Bleahhhh
3. Faza cu Cipariu la masa mea n-o mai povestesc! Hahaha
Lăsând cârcoteala la o parte, evenimentul a fost reuşit, păcat de oamenii care au populat restaurantul. Boemi, artişti.. Pe naiba! Pun pariu că în timp ce cânta Godoroja ar fi dat oricât pe o bucată de salam...

Fidelitate

2010-03-21T09:37:00.005+02:00

Din "The Kite runner", ecranizarea romanului lui Khaled Hosseini, "Vânătorul de zmee", am reţinut că fidelitatea unui prieten poate fi superioară oricărei atrocităţi care l-ar determina să trădeze. Încă nu mi-am dat seama dacă faptul e legat strict de vârsta copilăriei. Ce-i drept, în timp omul se perverteşte. În orice caz, e o poveste sfâşietoare despre Afganistan şi războaiele sale absurde, dar, mai mult decât orice, despre solidaritatea umană. De citit, de văzut, nu de povestit...

România, te iubesc!

Nesigur

2010-03-20T18:13:00.003+02:00

Să ne înţelegem... fata asta, care nici măcar nu-mi este prietenă, are o relaţie la (mare) distanţă de trei ani. De câteva săptămâni el "nu se mai simte sigur" de relaţia lor. După luni de zile în care nu se văzuseră, după ce i-a ratat ziua de naştere din ianuarie, pentru că biletul de avion costa prea mult (hmmm), băiatul ăsta a luat un dus-întors între care intrau mai puţin de 24 de ore. Să spun drept, m-a uimit corectitudinea bărbatului (ăsta da bărbat, ia o hotărâre: "te las" şi vine să ţi-o zică în faţă, frate; ei, asta nu-i de colo). Deşi nu-l stimam defel, m-am agăţat de rama ferestrei să-i privesc, să văd ce se întâmplă (ştiu, sunt curioasă ca o maimuţă). Ei bine, se întâmpla că tipul s-a dus la ea, a plâns la greu continuând să spună că nu e "sigur", în timp ce ea a plâns la greu şi atât.

Acum el e într-un avion care-l trimite acasă, în timp ce ea este acasă cu o durere de stomac năucitoare, fără să ştie cum are să arate viitorul ei, viitorul lor... dacă mai există vreunul. Dacă ea ar fi fost prietena mea, i-aş fi spus-cât de simplu posibil- că în poveştile la distanţă afirmaţia "nu sunt sigur" are sigur nume şi prenume; de regulă feminine; de regulă cu ţâţe mari...
Dar nu e prietena mea, aşa că-mi ţin gândurile pentru mine.

Hematom

2010-03-20T09:18:00.005+02:00

Foto: Bianca Galiano

Am o vânătaie. De câteva zile privesc galaxia de capilare rupte care trec din roşu în albastru, din violet în galben. Am văzut-o îmbobocind, apoi explodând. Nu mă deranjează fizic, doar vizual. Aşa se întâmplă de fiecare dată când prin vine îmi trec amintiri tulburi şi nopţi îmbrăcate-n întrebări.
Indecizie: să unesc toate punctele ca într-un joc din revistele de epigrame, ca să văd ce figură ar ieşi, sau să scrutez desenul aşa cum ar face-o o ghicitoare în cafea care, oricum, m-ar minţi?

Normalitate

2010-03-17T16:26:00.010+02:00

Pentru ce mă tulbură acum, bănuiesc un răspuns, sau, în orice caz, ceva ce i-ar putea semăna. E greu de spus, pentru că trebuie să mi se confirme cel puţin o teorie. Înainte totuşi, trebuie să adresez o întrebare unor persoane. Două la număr. Una cred că nu-mi va răspunde, sau în cazul cel mai fericit îmi va servi o minciună. Despre cealaltă, ce pot să spun? Mi-aş dori să mă stimeze într-atât încât să-mi spună adevărul. Explozia asta de duplicitate mă biciuieşte până la coşmar şi cumva simt că pretenţiile mele sunt incompatibile cu orice realitate. Şi, în fond, eu nu sunt decât un caz neutru de umanitate , de o insuportabilă (uneori) normalitate. Ar trebui mă resemnez? Încerc să ajung până la capătul gândurilor, să aud ce-mi şoptesc. Aştept, aştept, aştept. Dar mi se pare că tace ceva...

Pace

2010-03-14T14:54:00.001+02:00

Cititul compulsiv îi alimenta nevoia de a asimila cuvinte care nu-i aparţineau. Nu ştia dacă ale lui erau prea puţine sau, dimpotrivă, prea multe, dar voia permament să se piardă în fantezii ce nu erau ale lui, pentru a nu se simţi atât de singur. Călătorea mult, şi cum gândurilor le închisese temporar uşa, o făcea cu mijloacele care îl transportau fizic. Locurile şi oamenii reuşeau să-l surprindă prin noutatea lor, să-l liniştească şi să-i dea iluzia că e viu, că nu suferă nici mai mult, nici mai puţin decât alţii. Prefera avionul din raţiuni practice: deşi nu se ocupa cu ceva anume, nu avea prea mult timp. Şi apoi, orice alt mijloc îi stimula imaginaţia, îl determina să uite de concret şi nu, nu era deloc în regulă. O ştia bine, i se mai întâmplase să se amăgească, dar sfârşea mereu în acelaşi punct: până şi oglinda se sparge când ochii care o privesc-deschişi prea larg- trădează disperarea. Cu timpul de reflecţie nu fusese niciodată atât de ostil şi, de altfel, puţin îi păsa că lucrurile se întâmplau aşa. N-avea în faţa cui se preface, iar cu el încetase să se mai joace, fiindcă nu-şi făcuse decât în ciudă până atunci...
Într-una din călătorii, pentru a tempera neliniştea zborului, a optat pentru o carte care promitea destindere. Se înşelase. Într-un punct al poveştii, personajul cu care el însuşi empatizase murise într-un accident. De avion...
Ce gust bun are liniştea!

Cine are un foc?

2010-03-12T19:16:00.006+02:00

Aveam un grup de gânduri care stăteau, adică făceau ce fac de obicei: nimic. Şi m-am decis: pe o parte le-am trimis în vacanţă, fiindcă eu deocamdată nu le puteam însoţi; oricum, cred că au rătăcit drumul, fiindcă mi s-a spus că n-ar fi ajuns la destinaţie. Din cele rămase, unul privea în depărtare punându-şi întrebări stranii şi dându-şi răspunsuri pe măsură. Unul se gândea la ceva ştiut numai de el şi roşea ca un cretin. Unul a explodat într-o mie de bucăţi care se rostogoleau prin creier. Unul mic, dar tenace, continua să spună: "Ce tare sunt azi!", după care s-a ruşinat şi s-a ascuns cu arme, cu bagaje, cu tot... Unul a spus: "Gata, ar fi timpul" şi a alunecat din cap în stomac. N-am ştiut sigur unde se putea afla, apoi am înţeles că pentru a-l găsi era de ajuns doar să mă fi uitat la dâra aia fină de durere. După o vreme, însă, cel care stătea deoparte şi privea niciunde s-a întors şi a dat foc tuturor celorlalte gânduri rămase.

Şi-a zis că era nevoie de puţină căldură...

Cuvinte

2010-03-10T18:19:00.004+02:00

Cea mai emoţionantă replică din filmul lui Benigni, "La tigre e la neve", pe care o reproduc din memorie acum, când încă mai am zâmbetul strâmb şi ochii sclipicioşi: "Dacă moare ea, n-am decât să deşurubez toate stelele, să fac cerul sul şi să-l arunc într-un camion. Nu mi-ar mai trebui!"

Reacţii sub zero

2010-03-09T16:26:00.005+02:00

Există oameni-statui: o lovitură de ciocan sau de daltă ar fi de ajuns ca să le dea un alt chip. Dar înăuntru de tot rămân murdari, îi ştii după mirosul care te ţine la distanţă.
Există şi oameni-scut: simţi cum îţi întind de departe o privire şi-o leagă strâns de trupuri din care fac remedii contra curiozităţii.
Mie îmi plac oamenii-linişte: în poala mamei şi a bunicii am visat cel mai frumos şi m-am regăsit de fiecare dată mai bogată.
Iar în mijlocul tuturor sunt eu, neprogramată genetic pentru întâlniri cu suflete urâte, cu priviri răuvoitoare... (şi cu iernile prea lungi lungi- să nu-mi staţi în cale în perioada asta, sunt antisocială!)

Lecţia de retorică

2010-03-08T19:37:00.003+02:00

Am închis o clipă ochii şi ziua a dispărut. Cine ştie dacă o zi care a murit merge în paradis? Cine ştie dacă sentimentele pe care le am acum sunt în ton cu ceea ce se întâmplă, sau sunt explozia tuturor lucrurilor reprimate în trecut? Cine ştie?
Nu, nu caut răspunsuri.
Eu caut mereu întrebări.

Homo informaticus

2010-03-05T14:35:00.002+02:00

Evoluţia omului? Terminată. Timp de secole, oamenii de ştiinţă şi creatorii de literatură de anticipaţie au încercat să realizeze un profil al omului viitorului, pe care l-au imaginat cumva ca sclav al tehnologiei, capabil să execute comenzi numai cu forţa gândului. Ei bine, am ajuns în punctul în care toate fanteziile s-au adeverit, pentru că elementele care permit evoluţia (selecţia naturală sau mutaţiile genetice) s-au cam epuizat. Trăim în era informatică şi, ca atare, se naşte o nouă tipologie de homo sapiens sapiens; este vorba, fireşte, de homo informaticus.
Fenomenul multimedial ce are ca bază reţeaua de internet este alimentat de mecanisme dintre cele mai variate: psihologice, sociale sau culturale. Pe lângă libertatea pe care o promovează, acest univers înseamnă, fără îndoială, deschidere, inovaţie, comoditate, spargerea unor bariere pe care contactul direct ar putea doar să le întărească mai mult. Ca să restrâng spectrul "analizei", mă voi referi la o categoria aparte, a celor care manifestă predispoziţie pentru cuvântul scris la tastatură. Profesia: forumist. Nobilă, în fond. Neremunerată, din păcate. Pasiune, viciu?
Speciile umane au evoluat (!?) şi au condus către aici. De aceea, e cu atât mai dificil pentru sociologi să introducă între nişte repere exacte această categorie de indivizi. Eu nu sunt specialist, dar pot observa, fără a generaliza, care sunt aspectele care pot fi trecute în descrierea postului. După o strădanie de un milion de ani a fiinţei umane de a ajunge în poziţie bipedă, aceasta se mulţumeşte cu un scaun (nu întotdeauna comod) mai mult decât suficient pentru minimele sale necesităţi de a-şi detensiona musculatura (exclusiv a degetelor). Totodată, nu mai priveşte realitatea înconjurătoare şi nu mai participă la ceea ce ar putea ea să ofere, ci o spionează printr-o fereastră de... 17 inch. Deşi nu vorbeşte cu nimeni, pentru că nu încurajează comunicarea verbală, ar putea avea totuşi nenumărate vizite pe zi. Uneori e mai simplu să te întreţii cu necunoscuţii, lor chiar le-ai putea spune/scrie orice, fără teama de a fi ridicol. Apoi, forumistul nici măcar nu mai are un nume, o biografie precisă, ci o siglă sau un nickname care să-i servească pentru identificare/autentificare. Mai mult decât atât, sub protecţia anonimatului, se sporeşte curajul şi-de la caz la caz- se deformează adevărul. Fiind un vânător de informaţii, va avea întotdeauna un răspuns potrivit pentru cei în căutare de aşa ceva. Ce mai contează că acela nu vine din nimic ce ţine de fiinţa lui, de sensibilitatea sau gradul său de cunoaştere şi de înţelepciune. De altfel, nu iubeşte prea mult limitele. El e liber, mai ales în ortografie şi sintaxă. Nu e de mirare că sunt din ce în ce mai mulţi cei care au uitat combinaţiile de litere care formează cuvintele limbii române, considerând că e mai klumea să utilizeze noul alfabet. Ca să nu mai vorbim de consumul de energie... intelectuală (dacă e cazul) sau electrică (mereu). El e justificat doar atunci când cineva, de aiurea, şi-a împlinit prin tine un vis, s-a eliberat e o angoasă sau a găsit soluţia care să îi schimbe ziua sau, cine ştie, poate viaţa.
Am evoluat, e adevărat, dar simt că, pe undeva, ne-am consumat toate resursele şi că nu va dura mult până când ne va fi dor de ceea ce eram înainte: oameni vii, cu prieteni, cu dorinţa nebună de a cunoaşte lumea prin ochii noştri, cu zbuciumul nopţilor în care căutam răspunsuri pe care doar noi ni le puteam da. Urcuşul a făcut o boltă, iar acum suntem pe pantă; nu durează mult până vom aluneca. E o iluzie să credem că există mai bine de atât. A existat, dar am ratat momentul, nu am ştiut când să ne oprim.

Firescul din noi

2010-03-04T12:23:00.004+02:00

I.
Bogdan- Doamna, eu azi vreau să vă dăruiesc două buchete de flori.
(Nedumerire)
Bogdan- Unul pentru că a venit primăvara, altul pentru că nu mi-am învăţat.
Profa-Accept doar unul: cel care anunţă primăvara.
Bogdan- Da, dar nu ştiţi care dintre ele este! Nu vă rămâne decât să le primiţi pe amândouă. Şi să mă pupaţi corespunzător!
(Râsete)
Profa eram eu.

II.
Sunt datoare cu o explicaţie. Nu, nu m-am trădat! Da, aş fi putut-o face. Ar fi fost cel mai uşor. Fără detalii inutile şi fără consum de energie. Provocare: cum vorbeşti unor tineri cu priviri ce glisează de la alunecoase la "lasă-neee!!" despre adevăratele valori? S-au mai înduplecat, dar tot refractari sunt...

III.
Un drum spre casă într-un mijloc de transport în comun în scop experimental. Privirea e indecisă: afară? înăuntru? Afară soare, oameni înviaţi în aceleaşi haine monocrome, asfalt la greu. Prin urmare... nimic. Înăuntru, un invalid în picioare. Am sânge pe creier. Încerc să înţeleg ceva, să surprind măcar un gest instinctiv de solidarizare. În zadar. Mă uit la oameni. Rând cu rând. Nimeni nu vede? Experimentul meu eşuează, e inutil să duc o campanie de... orice... în faţa unor astfel de... handicapaţi?!?! ( de vreme ce ocupă locurile siglate)

Eroii mei

2010-03-01T15:39:00.004+02:00

Eroii mei nu au chip- nu pot fi văzuţi; ei sunt suflete cu gânduri. Ador să trăiesc printre oameni posedaţi de idei care le năvălesc închipuirea, idei pline de carne şi de sânge, rod al neliniştii care stăruie în ei. Şi nu mi-e teamă să spun că totuşi eroii mei -aşa spectrali cum sunt- trăiesc, ei nu se pot confunda şi nici substitui. Zic: trăiesc…dar cum? Dezorientat, dureros, maceraţi de întrebări, însetaţi de sensuri care nu se văd. Şi, mai presus de orice, risipindu-se în gânduri care îi gândesc pe ei. Ei suferă de o extraordinară maladie a sincerităţii şi, pentru a nu se anula, se conservă. În memoria lor şi a altora. Tocmai fiindcă simt că există ceva înapoia atâtor lucruri ale prezentului, pe care numai proiecţia în trecut le-ar putea incendia cu raze de înţelegere adevărată. Au amintirile vreo logică? Pe cea a cronologiei nicidecum… Ele sunt fireşti în măsura în care nu ţin de nicio determinare exterioară, obiectivă. Memoria –atata timp cât e vie-este singurul aliat care nu le dă iluzia unei risipiri inutile, căci deschide o mare de posibilităţi. Dar nicio obligaţie. Cel mai mult îi iubesc pentru că îmi permit să rup fâşii din ei, ca să pansez cu ele rănile gândurilor mele.
A fi angrenat în jocul minţii din viciu şi a eşua în memorie-iată suprema libertate a eroilor mei…

Semne

2010-02-28T09:20:00.002+02:00

Noapte. Pat de spital. O insomnie solitară întâlneşte alte insomnii. Şi uite aşa, dintr-o bolnavă încordare, într-un spaţiu ostil, departe de suflete dragi şi frumoase, ţâşnesc toate lucrurile care până atunci nu s-au vrut spuse. Dintr-odată, noaptea a devenit prea îngustă. Imposibil să cuprindă atâtea spasme! Dar toate trec de parcă n-au fost, deşi în momentul lor le vezi cum ţi se împotrivesc cu duşmănie. Bine măcar că lumina aduce cu ea paşii obişnuiţi ai coridoarelor şi ai saloanelor, paşi ce poartă povara unor alte existenţe, prea indiferente sau prea imunizate la suferinţă. Se face că mereu zilele sunt mai uşor de îndurat, pentru că minutele nu mai aparţin gândurilor tale, ci comprimă flash-uri, crâmpeie de imagini şi sunete pe care nu le înregistrezi, dar care nici nu te lasă singur cu singurătatea ta. Ele au o simplă funcţie ornamentală. Nu-i rău totuşi când mai vine la cineva câte un vizitator, când o soră te plimbă plictisită şi prea abătută pentru că peste greutăţile ei, ai depus şi tu greutatea corpului tău aproape imobil. Dar oamenii vin şi pleacă, unii privesc cu compasiune, unii cu teama că acea încăpere este locuită de prea multe suferinţe.
Fiecare are un istoric trist, să ştii! Durerea ta nu e cu nimic mai violentă şi mai nobilă decât a omului aceluia paralizat pe care îl schimbă fiică-sa cu grijă de mamă. Sau decât a bătrânului cu ochelari de soare demodaţi care a etalat pe noptieră pendule, ceasuri şi clepsidre. Cică trebuie să sune acasă la o anumită oră. Trăieşte pentru ora aia, cu atât mai mult cu cât ieri nu i-a răspuns nimeni. Dar astăzi, cu siguranţă, cineva, ca şi el, va sta cu mâna pe receptor şi cu ochii pe ceas. Va aştepta, pentru a savura şi mai mult victoria convorbirii de la oră fixă.
Ce ironie! Există întotdeauna cineva care să ne amintească de "nemurirea sufletului". Azi e tipul ăla care se pretinde surdo-mut, nu prea rău îmbrăcat; pariez că atunci când îşi termină rondul prin saloane, se parchează nu în tramvai, ca mine, ci într-o maşină demnă de cauza pentru care luptă. Împarte iconiţe la supra-preţ, nu e rău, nu-i rău deloc. Dacă nu ai una la portofel sau în buzunarul pijamalei dungate, nu te înduri să i-o înapoiezi "bietului" băiat, ci o cumperi, mai ales că în condiţiile în care te afli, parcă-parcă simţi că îl vrei pe Dumnezeu mai aproape. Dar tu nu ai cumpărat-o, ci ţi-ai pus-o pe piept, aşteptând. Imaginea ta, aşa, m-a făcut să am o altă tresărire, mai dureroasă decât atunci când te chinuiai să-ţi duci sticla de lapte la gură, dar nu puteai, fiindcă îţi tremurau prea tare mâinile. Sau ca atunci când ţi-ai agăţat privirea de a mea şi eu n-am avut curajul să nu mă feresc. Băiatul şi-a luat marfa şi s-a dus. Cred că mai degrabă ţi-a smuls-o de pe piept, furios poate că nu a avut o zi prea bună. Desigur că le are şi el pe ale lui... Eu plec tristă-tristă, cu ochii inceţoşaţi. Nu din cauza ta, pentru că abia în acest precis moment mă gândesc la tine, ci din cauza celui pentru care mă aflam acolo.
Noapte. Pat de spital. Linişte. Linişte. De ce nu ţi-a lăsat iconiţa pe piept? Locul ei era acolo şi tu ai ştiut asta. Ce e viaţa? Ce e moartea?

Horoscop

2010-02-27T10:54:00.004+02:00

Am învăţat cu greu să gândesc în cuvinte, însă-şi acum- uneori simt furie faţă de ele, pentru că nu s-au inventat destul... Ce noapte disonantă! A lovit prea puternic clapele unui instrument pe care am ştiut mereu cum să-l iubesc! O noapte cu zgârieturi... am vrut să văd ce este dedesubt. Mi-ar fi fost mult mai uşor să cred în magie, în îngeri păzitori sau în călătoria în timp. Dar eu m-am pătruns şi m-am aflat. Am aflat că:
-ştiu exact ce vreau
-ştiu exact ce nu vreau
-ştiu exact ce mi-ar plăcea, dar nu vreau să pierd mai mult timp, pentru că asta m-ar împiedica să obţin ceea ce vreau într-adevăr!

Împreună

2010-02-26T12:50:00.006+02:00

Este mereu surprinzătoare o emoţie, chiar şi când, în căderea ei, curge dintr-un suflet muşcat imperfect. O emoţie ştie să cadă, ştie să se şi ridice, levitând în căutarea locului de unde a fost smulsă, urmărind o logică fără pic de logică, dar, în cele din urmă, tipărindu-se pe acelaşi desen.

E greu să înşirui toate lucrurile care mă impresionează, de altfel ele sunt camuflate de tăcerile mele cele mai neputincioase. Pot doar să spun că de la o vreme încoace m-am lăsat găzduită de ceva mai mult curaj, acum pot căpăta şi expresii exterioare care se măsoară în timp, implicare şi (in)satisfacţii. Cred că am început să mă demediocrizez, iar sentimentul pe care mi-l dă această conştiinţă e unul frumos, prins în piruete colorate. Am devenit, deci, incapabilă de orice fel de violenţe, mai ales lăuntrice. Pe celelalte, oricum nu prea le aveam, le cunoşteam inutilitatea. Şi consecinţele! Le vedeam totuşi săpate în chipuri, mânjind gesturi şi porniri, şi priveam oamenii care le afişau, cu compasiune sau revoltă. Şi altceva nu mai făceam. Mă întorceam de fiecare dată în confortul existenţei mele lipsite de ameninţări şi mă străduiam să-mi dezlipesc gândurile de tot ceea ce le făcea mobile şi grele. Mi-am vândut emoţiile pentru un pic de comoditate. În realitate, nu eram instalată nici în tihnă, nici în uitare, ci într-un soi de concesie îmbrăcată frumos, ca să nu mai miroasă a trădare. Acum nu mai pot să simulez indiferenţa, pentru că toate lucrurile pe care las impresia că le ignor, încep să mă strivească. Un copil trist, o stradă murdară, ce lucru trist! Lumea asta pare un spital cu nebuni agonizaţi de tranchilizante care, sub imperiul tratamentului, nu pot deocamdată percepe starea nenorocită în care se află. Eu am ieşit din sevraj şi primesc realitatea în ochi, în piept... Mă supără, mă contrazice. Nu coincidem. Se cere modelată. Aştept să mai iasă câte unul din comă ca să mă însoţească. Împreună să urlăm, să luam la palme pasivitatea şi indolenţa. Poate nu vom schimba nimic, dar ne vom acorda vocile, vom renunţa la discreţie şi vom da un semnal. Poate n-or fi toţi surzi! Pe scurt, azi mă simt neîncăpătoare şi vreau să împrăştii cu bine.
Emoţiile şi-au găsit drumul înapoi, dar s-au întors mai robuste, pentru că, izbindu-se de pietrele pe care le-au crezut oameni, s-au fortificat.

Coincidenţe

2010-02-25T12:03:00.004+02:00

Aşa m-am luminat astăzi când am cunoscut o omuleaţă consumată de întrebări, cu idei fâstâcite şi suflet plutitor! Sunt mai hotărâtă ca oricând să nu mă mai aştern în a mea pasivitate meditativă, ci să combin ceva... nu mi-e greu să-mi dau seama de direcţie, îmi trebuie doar vânt din spate. În căutările mele curioase am întâlnit-o, stătea ascultătoare în bucata ei de pagină, nu prea încântată că unii oameni insistă să o perceapă optimistă şi echilibrată. Poate ne vom cunoaşte îndeajuns de bine încât să o pot descrie şi eu. Sau poate nu...

Mie nu-mi plac clişeele. Şi apoi, întotdeauna am gândit că pentru a înţelege oamenii, nu e nevoie de cuvinte, ci de instincte. Ce teoremă reductivă face ca o fiinţă să încapă în două cuvinte? Cât de pline trebuie să fie ghemurile acelea de litere, aşa încât să agaţe în derularea lor şi senzaţii, şi impresii, şi... Sunt cucerită când întâlnesc oameni frumoşi pentru că, prin contrast, aceştia par strălucitori şi inofensivi.
Există un loc în mine care nu poate fi umplut decât de... mine. Încerc să mă conserv cu elanurile mele de acum... doar mintea vreau să-mi mai explodeze de câteva ori în călătoria asta. Şi din cea de acum reţin: tot mai marea încredere în intuiţie, putinţa de a mă desprinde de corpul meu şi de a mă lipi în acelaşi loc, fără suprapuneri infidele, solidaritatea, claustrarea asumată, în compania a tot ce-mi place şi ochii sclipicioşi. Sunt dispusă să mă arăt aşa şi celorlalţi, dar n-aş vrea, ca în descrierile lor, să mă înghesuiască în fix două cuvinte; m-ar tortura. M-ar deforma. N-ar mai vorbi despre mine, ci despre un schelet pe care s-ar etaja mii şi mii de destine.
Azi ne-am luat de mână. Încântată!

2010-02-24T15:13:00.001+02:00

Ti vorrei sollevare

2010-02-23T19:58:00.002+02:00

Elisa

Bucăţi

2010-02-22T16:23:00.005+02:00

Ce mulţi sunteţi azi aici! Trebuie să mă retrag în singurătate, să mă reculeg, să-mi caut carnea trecută prin fire de somn, s-o dăruiesc din mine şi să nu-mi fie aspră... Cât am crezut că lumea e rotundă, nu mi-a fost teamă să mă-ntâlnesc cu mine; abia apoi m-am strâns, am vrut să mă conţin, dar n-am mai încăput! Am plesnit sub presiunea gândurilor prea grele şi, într-un efort de neomenescă voinţă, mi le-am lichefiat, mi le-am tâşnit prin toate golurile ce ar fi trebuit să mă închidă, să mă ascundă. Aşa, în libertate, s-au risipit şi nu s-au mai găsit niciodată! Dar dincolo de fiinţa mea, şi-au pierdut densitatea şi în loc să se lovească de pietre şi de oameni, au plutit suple, s-au amestecat cu aerul, fără zgomot şi fără urme. Se înălţau şi doar eu le simţeam neastâmpărul. Doar eu... Nu e adevărat că m-au vindecat. Au lăsat doar un pic de spaţiu pe care, oricum, di nou, îl vor umple toate chinurile universului. Pe care-l credeam rotund... complet... A trecut mult timp de atunci. Acum nu mai cred, doar simt. Simt uneori teama de a-mi aduce aminte de mine şi de tot ceea ce mă alcătuieşte: visuri, inimi, soare şi încă primăveri... Aşa că, îmi cer scuze, dar e vremea să îmi recapăt liniştea şi asta o pot face doar izolându-mă de oameni... Cu mine, am terminat de mult, nu mai este nicio primejdie. Poate mâine mă întorc întreagă!

Ştii tu!

2010-02-21T13:00:00.004+02:00

"M-ai lăsat fără cuvinte, ca pe o primăvară, cu gânduri care se umplu de tine lăsând sufletul uşor. Vreau să te ridic pe aripi de hârtie, să inventez poveşti şi să zburăm ascunşi sub mii stele." Aşa am reuşit eu să traduc un cântec frumos. Ceea ce exprimă e un clişeu? Nu mai puţin decât filmul de aseră. Nu am greşit când am spus că în lumea asta sunt puţine idei în jurul cărora se învârt oameni pricepuţi care să le pună într-un infinit de forme. Dar istoria e mereu aceeaşi: oameni care se îndrăgostesc şi care se pierd. Nu ne place să ştim ce se întâmplă după iubire. Câteodată mai aflăm, împinşi de o curiozitate morbidă sau de destin, dar, de regulă, vrem să trăim poveştile până la mijlocul lor. Până acolo unde totul e în concordanţă cu visurile noastre. Cealaltă parte cui îi este destinată? Nu ne interesează, atâta timp cât nu nouă! E o zi frumoasă, sunt în acord cu mintea şi cu sufletul meu, sunt mulţumită de tot ce întreprind, de felul în care mi-am alcătuit viaţa, de oamenii care mă însoţesc în aventura asta, de omul care mă colorează; e absolut adorabil. Nu ştiu cât mai e din poveste, între timp mulţi din jurul nostru au rupt-o şi au înnodat-o pe a lor, iar noi nu am făcut niciun efort vizibil ca s-o derulăm fără primejdii. Mai bine mă opresc, sunt lucruri pe care cuvintele le vulgarizează. Şi apoi devin penibil de sentimentală. Nu îmi place să vorbesc de iubire. Nici nu ştiu cum se rosteşte "te iubesc!" Mă simt stingherită. De ce să pierd vremea pe vorbe, când pot s-o simt? Restul se contruieşte de la sine.

Azi sunt uşor de mulţumit

2010-02-20T15:57:00.004+02:00

Soare-până mai ieri- mic şi obraznic, azi ai intrat tot sub pielea mea şi te-ai făcut atât de mare, încât ai luminat toată jumătatea mea de planetă. Acum ştii că te-am iertat. Mi-ai dăruit o zi cu miresme neîncepute, împletite din vânturi cu sonorităţi muzicale şi ape. Am capitulat. Am păşit cu nesiguranţă şi nu mi-a mai fost teamă. Nici frig, nici somn, nici greu. Vreau să rămână totul amprentat în memoria mea. Uite chiar acum îmi fac un semn. Adânc, de sânge şi de lumină. O jumătate de zi de viaţă de om cu muuulţi oameni, cu muuult zgomot, cu sute de destine ce se ciocneau în derivă, se urmăreau, se croiau. Soare, tu ai făcut asta? Cine oare ne-a lăsat impresia că pentru a fi fericiţi trebuie să ieşim din noi, să explodăm într-un spaţiu deschis şi apoi să intrăm cuminţi în trupurile noastre, după eliberare? De aceea unii, sărmanii, cred că nu au cunoscut fericirea. Au căutat-o altundeva şi au preferat să-şi acordeze inima cu parfumul nostalgiilor şi să se lamenteze. Eu n-am căutat nimic, am ascultat doar păsările mici cu ciripit nostim, desfăşurarea norilor albi pe desenul albăstrit, arcuirea razelor strălucitoare pe chipuri, pe bănci, pe bucăţi de asfalt. Şi a fost de ajuns pentru ca acest spectacol banal, pe care cu siguranţă l-am mai trăit (dar cu simţurile mai estompate), să mă topească. Renunţ să-l mai reproduc, pentru că azi emoţiile mele nu au voce. Fericirea mi-a spălat privirea, nu mai sunt în spate, în culise şi aproape că mă doare atingerea tuturor lucrurilor care se lipesc de mine, vrând să intre. Închid ochii ca să păcălesc vertijul. Respir doar. Trăiesc!

Profil

2010-02-19T15:48:00.001+02:00

Am constatat că poate cel mai greu lucru, atunci când îţi propui să fii pe deplin sincer, este să vorbeşti despre tine însuţi, şi nu pentru faptul că mărturisirile oneste ar fi neapărat scandaloase, ci pentru că e dificil să-ţi impui o maximă detaşare. Cu toate astea, sunt câteva detalii care îmi dau contur, individualizându-mă. Înainte de toate, am un acut simţ al responsabilităţii care-în egală măsură- îmi dă aripi, îmi spulberă vise, îmi alimentează iluzia că aş fi utilă cuiva sau mă implică în poveşti din cauza cărora nu mai pot dormi. E un amestec tulburător de dedicare, de dorinţă de desprindere de contingent, de neputinţă uneori, dar care, de fiecare dată, îmi confirmă ideea că sunt om. De asemenea, iubesc lectura pentru invitaţia cu care mă seduce de fiecare dată, pentru că dintre miile de pagini, am rămas cu câteva în suflet şi acelea nu m-au dezamăgit niciodată. Nu în ultimul rând, îmi plac mult călătoriile pentru istoriile pe care mi le oferă, iar fiecare întâlnire cu locuri, oameni sau mentalităţi noi mă îmbogăţeşte şi îmi modifică percepţia asupra lumii. Mă aflu într-o continuă căutare de sine şi ştiu că mâine voi face lucrurile mai bine decât azi, pentru că am credinţa că îmi manifest libertatea fără să lovesc în oameni şi fără să spulber visurile celor din jurul meu. Sunt o călătoare de la un sentiment la altul, toate bune şi cuminţi, iar gândurile care se înnoadă necontenit mă determină să rămân realistă, deşi mai cred încă în superioritatea umană. Detest minciuna şi trădarea, pentru oamenii care le cultivă nu pot simţi nimic, nici măcar dispreţ. De fapt, aş simţi ceva: milă. E mai trist! În rest, am un imens respect pentru toţi oamenii care, prin altruism şi bună cuviinţă, au reuşit cumva (chiar dacă-sau mai ales pentru că -nu sunt celebri).

2010-02-18T17:52:00.002+02:00

A visa de la cer la pământ

2010-02-18T17:10:00.008+02:00

Niciodată soarele nu întârziase atât de mult, deşi ziua se anunţase limpede şi cuminte. Zorii mă apucaseră pe o autostradă care se înfăşura ghem în urma mea. Mă grăbeam, deşi aveam tot timpul din lume. Aeroportul m-a găsit cu gândurile ieşite din mine. Eu l-am găsit prea viu. N-am rezonat. Aici lipseşte o bucată de poveste, e o învălmăşeală de senzaţii, de zgomote, de emoţii. Iar peste toate, o mare linişte. Mă întorceam acasă. Nu atunci când aş fi vrut, nu aşa cum am sperat. Mă întorceam înfrântă şi obosită. Nu am putut să-mi las visele pe pământ, ele s-au agăţat de mine, m-au ţinut într-o îmbrăţişare sălbatică şi aproape nepământească şi, deşi m-am scuturat de amintiri pe treptele ce mă purtau în avion, ele, visele, m-au sfidat cu obrăznicie. A trebuit să zic: "Vă primesc. Doar azi. Mâine începe o nouă viaţă din care voi nu mai faceţi parte. Să nu facem despărţirea chinuitoare. Am putea cădea la o înţelegere. Acum, însă, nu am putere. Fiţi îngăduitoare!" Nu ştiu exact cum au răspuns, cred că mi-au dat impresia că eram eu cea care controla situaţia. Apoi a urmat călătoria. Nu era prima, dar era altfel. Atunci am simţit prima oară că realmente zbor, fără să fi fost fericită. Până atunci, trăirile se confundaseră, acum însă toate gândurile şi neîmplinirile s-au făcut mici-mici până s-au topit în cer. În nori, am uitat de tot. Am uitat cine sunt, unde merg, mi-am uitat istoria. N-am uitat totuşi să simt. Era semnul că trăiam. Într-un avion care, de aiurea, mă purta acasă, m-am regăsit. Nici necunoscuţii care îşi măcinau poveştile cu nepăsare, nici mişcările smucite, nici zâmbetele sculptate pe chipuri pitoreşti nu mi-au fost potrivnice. Dar nici de ajutor. În spaţiul acela, ca o celulă aruncată în vid, m-am regăsit, poate pentru că zborul m-a purificat, m-a desprins de mine, m-a înălţat la cer, apoi m-a lăsat să plutesc, să mă ard şi apoi să mă adun, pentru ca, în cele din urmă, să mă depună în acelaşi trup, cu aceeaşi viaţă, dar văzută printr-un alt filtru. Am călătorit prin cer, i-am cules toate culorile, i-am cunoscut toţi îngerii, iar când m-am regăsit, n-am fost singură: erau şi visele mele îngrămădite într-un bagaj de mână ce atârna mult prea greu. Ele nu m-au trădat, deşi eu am fost ispitită să o fac. Am ajuns din nou pe un pământ, mai puţin ostil şi mult mai solid, care nu mi-a uscat paşii sub mine. Era un pământ care m-a recunoscut, aşa nouă cum eram. Oare este adevărat că noaptea, când nimeni nu e atent, când misterele sunt mai adânci, cerul vorbeşte cu pământul?

Imperfectă

2010-02-18T15:31:00.008+02:00

Ce şanse am să rămân mai departe om? Eu întotdeauna mă îndop cu fluturi înainte de a muri. Vreau ca ultima senzaţie să fie cea de răscolire, de durere fericită, de aventură. În călătoriile mele de la un sentiment la altul am cunoscut trăiri pure, m-am cunoscut toată... şi mi-am promis că nu mă voi părăsi în ultimul moment, oricât de tentată aş fi să-mi abandonez sufletul. Vreau să fiu unica persoană consecventă cu sine însăşi din lumea asta. M-au încălzit totuşi multe vise, câţiva oameni şi un soare mare-mare, din acela care te lasă chiar să-l şi priveşti în faţă, fiindcă mângâie fără să ardă. E totul atât de strâmb în mine! Fiindcă de fiecare dată vreau să mai trăiesc, aştept lumina în linişte, cu simţurile nesimţite, cu gândurile albe. De aceea, poate, umerii mei sunt prea alunecoşi pentru timpul care vrea cu încăpăţânare să se agaţe de ei. Se strâng şi se destind în convulsii încrâncenate, alungând mantia înşelătoare a oricărei zile care se depune inutil. Nu cred în cei care aşteaptă noaptea pentru a căuta justificări pentru păcatele lor. Cum ar putea noaptea să dea sfaturi celui care în timpul zilei nu ascultă niciunul? O noapte, o zi, iar o noapte...e doar timp, nu maturare. Ca să cresc nu trebuie să depind de un moment precis. E de ajuns doar să mă scrutez şi să mă recompun cu o altă distribuţie a bucăţilor rupte din mine. Într-o altă ordine, aş ieşi întreagă! Atunci, da monotonie! Acum mă plac mai mult, fiindcă de fiecare dată când mă pierd, găsesc şi calea de a mă regăsi într-o mie de gânduri înnodate cu amintirile. Nu ninge, nu plouă, (încă) nu e soare, nu e nici vânt. Nu e dimineaţă, nu e nici seară. Dar sunt! Cu emoţiile anesteziate, nu sunt nici fericită, nu sunt nici tristă. Important este că sunt. Prin urmare, ceva din mine îmi spune că am toate şansele să rămân. Să rămân om.

Monolog adresat

2010-02-16T17:31:00.004+02:00

Draga mea,

Sper să nu te iau pe nepregătite cu o epistolă ca în vremurile vechi, dar ştiu că mai reacţionezi din când în când la stimuli care îţi pot zgândări nostalgia şi nu e deloc străin de tine faptul că atunci când nu mai pot comunica, scriu. Prin urmare, mă bazez pe răbdarea şi înţelepciunea ta (sper că le-ai căpătat între timp) şi am toată încrederea că vorbesc cu un om care şi-a scos sufletul din coma în care îl lăsase atunci când a trebuit să aleagă cu mintea. Doar ţi-am mai spus, evită dilemele, sfârşeşti mereu prost din cauza lor; nu numai că te complică, dar te şi mutilează. Dar, se pare că este o lecţie pe care trebuie să o înveţi singură. De altfel, nu ai fost niciodată prea receptivă la sfaturi. Poate de aceea ai găsit întotdeauna ceva seducător în încălcarea unor reguli, amestecul acela de adrenalină şi de duplicitate ţi-au confirmat că libertatea trebuie câştigată, nu primită în dar. Ar trebui să mai înveţi totuşi un lucru: să fii sinceră până la capăt, chiar cu riscul de a-ţi pierde din simpatizanţi. Nu mai are niciun sens să tot încerci să-ţi protejezi partea aceea din viaţă care, de altfel, va fi dezvelită de nişte degete neprietenoase. Se ştie, e o regulă asta: nimic din noi nu ne aparţine în totalitate. Vor veni vânturi răutăcioase şi ochi întunecaţi şi cruzi care-ţi vor pângări interiorul. E o iluzie să crezi că poţi ascunde ceva. Nu eşti decât rezultatul unui şir interminabil de eşecuri pe care, din ignoranţă sau naivitate poate, nu le-ai perceput ca atare, ci ţi-au dat cumva forţa de a lua-o de fiecare dată de la început. Pentru asta te admir. Ai îndrăznit să visezi, să rişti, să te zbaţi, să te faci sonoră chiar şi în pustiu. Şi toate acumulările astea te-au transformat în omul de acum. Dar mai lipseşte ceva... nu ţi-o zic pentru a te conduce pe drumul desăvârşirii, ci pentru a te apăra de tine: renunţă să-ţi mai pese de ce zic oamenii! Dacă un adevăr al tău loveşte pe cineva într-atât de sălbatic încât îl face să uite calea către tine, nu merită să-ţi umezeşti privirea. Ia-o ca pe o izbândă: ai mai restrâns cercul ipocriziei. Şi dacă se întâmplă să vină un moment în care e nevoie doar de cele două mâini ale tale pentru a ţine la piept pe cel/cei care nu s-a/s-au lepădat de tine, atunci să ştii că vei fi mai bogată decât toţi pe care îi cunoşti şi, poate, îi invidiezi. Să-mi răspunzi, tot în scris, abia atunci. Între timp, contează pe gândul meu bun!
Cu devotament,
a ta conştiinţă

Suntem ceea ce decid alţii

2010-02-15T15:22:00.004+02:00

Ajung să cred despre mine că nu mai încap în lumea asta. Dar cine ştie ce au ajuns să creadă ceilalţi? Poate prea puţin din ceea ce reprezint. Cu toate acestea, adevărul este atât de curat: nu sunt pretenţioasă (dacă e, totuşi, să pretind ceva necondiţionat, acela este respectul), iar aşteptările mele sunt dintre cele mai pământeşti. Dar cum faci când cineva mare şi greu, în ochii căruia trebuie să fii cu o imagine nepătată, vine şi îţi cere să modifici realitatea de dragul unor statistici? Cum faci când -mai mult- realitatea aceea reflectă efortul tău şi al altor oameni? Pe cine minţi? Şi apoi, ce autoritate mai reuşeşte să îşi menţină acea persoană, din moment ce ţi-a "recomandat" să deformezi un context? Ceea ce m-a deranjat pe atât de mult pe cât recomandarea, a fost precizarea că lucrurile trebuie să pară mai proaste, mai dezavantajoase pentru noi. Asta e de-a dreptul incalificabil, e o ofensă pe care nu o pot tolera, pentru că ştiu că am procedat în mod transparent şi obiectiv. S-a atentat deci la integritatea mea, dar aproape că nu contam eu neapărat ca biografie, cât conjunctura şi grupul social, aşa-zis periferic. E important de ştiut totuşi... periferic prin raportare la ce?? Prin urmare, nu am modicaficat nimic şi abia aştept să mi se atragă atenţia pentru asta. Mai mult, ar fi extraordinar dacă şi-ar face cineva timp să controleze în detaliu procesul, aşa încât să nu mai am stânjenitorul sentiment că nu fac ceea ce se cuvine, deşi fac totul în modul cel mai onest cu putinţă. E un paradox cu care nu pot convieţui. E şi mâine o zi, probabil că istoria se va repeta, probabil că, oricum, nu voi reuşi să golesc mintea nimănui de prejudecăţi, dar cel puţin ştiu că nu o voi încărca pe a mea cu imbecilităţi. Între mintea şi conştiinţa mea există o bună comunicare, şi ar fi păcat să-mi tulbur echilibrul cu minciuni ce aparţin aceleiaşi rutine, aceleiaşi poveşti cu cel mare şi găunos care consideră că totul se construieşte din cifre, nu din emoţii, idei şi, mai ales speranţe. Am fost dreaptă în aprecieri şi nu am cedat presiunilor. Poate prin asta voi mai creşte puţin, dar până devin şi eu un om mare, vreau să-mi amintesc întotdeauna cât de urâţi sunt oamenii cu zâmbet fals şi fulgi de zăpadă cristalizaţi pe chip. De altfel, le-ar fi imposibil să se topească în lipsa căldurii!
Aştept ziua de mâine... m-am fortificat...

Just an ordinary day

2010-02-14T11:29:00.003+02:00

Azi e ziua îndrăgostiţilor. Păcat! Au ajuns cam rău, daca au la dispoziţie doar o fărâmă de viaţă pentru a se manifesta. Nu prea vreau să-i dau mare importanţă acestei zile, dar e imposibil să fac abstracţie de ea... au grijă să mi-o amintească toate sursele media şi toţi copiii care cred în fluturaşi, fără să-i fi simţit. Şi tendinţa mea de respingere nu are nicio legătură cu faptul că nu aş fi împlinită în plan sentimental. Dimpotrivă!!! Mi-e bine, bine, mi-e foarte bine! Chiar n-am chef acum să înşirui toate argumentele pentru a susţine inutilitatea acestei zile, un om raţional şi sensibil în egală măsură, le găseşte negreşit în el. Şi fiindcă e o zi ca oricare alta pentru mine, o voi petrece normal, deci frumos: citesc, mă relaxez în braţele lui, văd persoane care au nevoie de mine şi care îmi dau minunatul sentiment că pot fi utilă, îmi fac unghiile, mă îmbrac frumos şi ies la cină într-un restaurant şic. Totul e o simplă coincidenţă. Pentru că tocmai acesta-i farmecul iubirii: nu are nevoie de o zi în care să fie celebrată. S-ar banaliza iremediabil.

Un gând pentru Cristina

2010-02-13T15:05:00.008+02:00

Azi gândurile mele au o stare conflictuală, nu reuşesc să se pună de acord. Asta poate şi pentru că am trăit intens, am interacţionat cu oameni, m-am lăsat impresionată de imagini şi de vorbe. E ciudat cum e de ajuns un singur semn care să ne indice că toate angoasele noastre nu valorează nimic şi că aproape nu avem dreptul să pretindem altceva atâta timp cât suntem încă stăpâni pe viaţa noastră. Spre deosebire de ea... şi de atâţia alţii ca ea, de existenţa cărăra nu ştim, dar care îşi atârnă existenţa de un gest al nostru. Ştiu că o picătură de apă nu umple un ocean, dar poate că înseamnă ceva. Împreună putem să fim solidari cu adevăratele cazuri disperate care, înainte de toate, ne învaţă lecţia umilinţei. Îmi dau seama că sunt incoerentă, dar eu mă înţeleg bine. Şi, mai cu seamă, pot să înţeleg suferinţa altora. Iar ea e atât de tânără!! Şi atât de puternică, încât nu am dubii că va reuşi. Ar trebui să devin mai optimistă, altfel mă îmbolnăvesc de tristeţile tuturor. Optimistă aşa ca ea. Învăţ să cresc. Nu mă grăbiţi! Doar cu paşi mărunţi pot să mă împrietenesc pe deplin cu viaţa.

Prea multă chimie= prostie

2010-02-12T14:45:00.003+02:00

Azi nu văd bine. M-a orbit prostia celor din jur. N-am nicio îndoială că a existat un moment precis în care aş fi fost în stare să omor oameni, dacă prin asta aş mai fi primenit aerul. Dar nu! Se nasc mereu alţii şi alţii. Proştii. Ceilalţi o suportă şi, prin complacere, şi-o însuşesc. Nu ţin minte să mă mai fi revoltat în public precum am făcut-o azi. Dar mă sugruma, mă zgâria, îmi tapa nervii ignoranţa şi perfidia unei persoane cu pretenţii de om. Am câştigat o bătălie, dar nu simt deloc gustul victoriei. Ce ar trebui să fac? Întrebare inutilă. Pun punct aici.

Încerc să-mi revin

2010-02-11T17:39:00.003+02:00

Sunt epuizată, prietena mea mi-a dat de treabă:) Dar ce gust bun şi limpede are oboseala asta acum!! Ştiu că am făcut un lucru greu şi important, mă simt un om mare care încape (tot-tot, întreg) în suflete, am ieşit din mine şi mă privesc de sus. Când mă simt aşa, am întotdeauna nevoie de soare, să mă uit în el, să-l am complice. Off, soare, cât mai întârzii? Când mă ajuţi să devin verde din violet? Până apari, iar am să uit cât mi-ai lipsit, iar povestea noastră se va repeta iar şi iar. Pesemne că n-am să învăţ niciodată anumite lucruri. Nu sunt de nasul rutinei! Hmmm, de parcă mi-ar părea rău! M-am golit de gânduri, aşa că voi face lucrul cel mai înţelept: fac doi paşi înapoi. Revin când îmi "revin"!:P

Alergie la surprize

2010-02-10T20:04:00.003+02:00

Azi am mai cunoscut un om. Credeam că ştiam totul despre el, că zilele şi nopţile au fost îndeajuns de intense şi de roditoare şi că nimic nu a putut să scape irişilor, pielii, zidurilor şi dorinţelor mele. Nu vreau să vorbesc despre dezamăgirea pe care am simţit-o când am înţeles că şi eu, şi el eram încă incompleţi. Eu, pentru că nu mai credeam că mai pot fi vulnerabilă în faţa unor surprize, el, pentru că nu mai voiam să cred că mai face încă surprizele care mă pot găsi vulnerabilă. Şi totuşi, bunătatea nu e un defect. Dacă ea e motorul care mă determină să funcţionez, atunci am să fac în continuare tot ce pot pentru a nu mi-o îndepărta. Am fost avertizată că voi sfârşi prost din cauza disponibilităţii mele de a oferi fără ca măcar să mă gândesc la posibilitatea de a câştiga ceva. Şi ce? Se pare că nu pot, nu vreau să pricep: în ce lume trăim? Atunci, de ce să mă mai mire vreun lucru, dacă trebuie să ne măsurăm fiecare gest, fiecare elan, să le dozăm pe măsura nevoii noastre de a ni se răspunde? Am credinţa că procedez corect; de altfel, să ştiu că stă în puterile mele să ajut şi că nu vreau să o fac, mă paralizează. Evident, o vorbă o atrage pe următoarea şi totul a degenerat într-o tăcere din care nu am mai ieşit, pentru că trebuie să mă reconstruiesc treptat, piatră cu piatră, păcat cu păcat. Port în mine păcatul bunătăţii, de care nu vreau să mă lepăd. Aşa că prefer să tac. Doar în tăceri mă întâlnesc cu mine, în restul timpului, când am impresia că trăiesc, nu fac decât să mă îndepărtez mai mult de esenţa mea. Şi când vine momentul să mă regăsesc, primesc acuze. Bine, atunci facem aşa: rămân aşa păcătoasă cum sunt pecetluită în tăcere iar tu, care spui că ştii cum e lumea şi că mă trezeşti din agonie ca să mă protejezi, gândeşte-te la cum să te împaci cu sufletul tău. De mine să nu te preocupi, mi-e atât de bine aşa! Şi dacă ţie nu ţi-o fi, să nu mă tulburi, că din mută am devenit şi surdă! Mă imunizez la egoism.

Vă mulţumesc!

2010-02-09T10:27:00.004+02:00

Cine ar fi crezut că timpul are aripi? Dar poate că aşa este viaţa, mai întâi îţi merge alături şi, atunci când crezi că o stăpâneşti, te întrece. Şi, în fond, tu , care crezi că mergi încet, nu faci decât să pândeşti o poveste, să o urmăreşti cu toată carnea încordată, să-i furi esenţa şi apoi să spui că-ţi aparţine toată. Ce ironie, când am crezut că ştiam totul, mai aveam încă atât de multe lucruri de învăţat; când am crezut că totul s-a sfârşit, nu a întârziat să mi se ofere o nouă ocazie, chiar dacă ulterior s-a dovedit a fi o ancoră în vânt. Nu ştiu cum să fac, mi-e teamă, nu vreau să schimb cu nimic viaţa mea imperfectă. Dacă aş alerga, probabil că aş ajunge mai repede acolo unde îmi doresc, dar cu siguranţă aş pierde atâtea detalii care m-ar putea completa. Mai e timp, dar simt că e momentul să fiu recunoscătoare. De aceea, vreau să mulţumesc din suflet tuturor:
-mâinilor părinţilor mei care au ştiut să mă sprijine,
- celor care dau viaţă vieţii mele,
- celor care mă iubesc,
- celor care nu m-au trădat când ar fi putut-o face,
- celor care m-au învăţat să privesc înainte,
- provocărilor care mi s-au ivit,
-treptelor pe care poate nu întotdeauna le-am urcat,
- celor care mi-au spus "nu", pentru că deşi rănită, am putut să înţeleg mai bine semnificaţia unui surâs necunoscut, unei priviri de copil sau a unei uşi închise în faţă,
-chiar şi celor care mi-au făcut rău, pentru că gestul lor m-a ajutat să mă înţeleg mai bine.
Mulţumesc pentru câte am primit şi pentru câte am putut să dau, pentru când am râs, am plâns, am sperat, pentru fiecare zi în care am luat-o de la început, pentru fiecare clipă pe care am dăruit-o, vreau doar atât să spun: vă mulţumesc!

Gânduri în zbor

2010-02-08T18:28:00.002+02:00

"Fluturele nu măsoară luni, ci clipe, şi are timp destul." Rabindranth Tagore

Câteodata timpul este asemeni unei străzi peste care tocmai s-a aşternut ploaia. Paşii lasă urme fără culoare, dar totuşi vizibile. Se poate întâmpla ca soarele sau vântul să usuce acei paşi discreţi, aparent fără zgomot şi fără memorie. Să-i usuce, nu să-i şteargă! Şi fiindcă nu au putut fi acoperiţi până la anulare, au devenit simbolul a ceva pentru care nu e nevoie să-ţi iroseşti întreaga existenţă, pentru că, în efemeritatea lor, conţin însăşi esenţa unei vieţi de om, concentrată într-o senzaţie, într-un zâmbet sau într-o jumătate de gest.
De câte ori nu mi s-a spus: "aşteaptă, mai e timp!". Însă am asociat întotdeauna aşteptarea cu absenţa oricărei libertăţi, pentru că este pasivă, sterilă şi duce la o pierdere care se măsoară în clipe şi schimbări. Cele mai inofensive sunt cele de viziune. Dar şi cele mai rare... Aşteptarea nu e probă de curaj, nu e act de stoicism, nu e... ,nu e... Şi dacă nu o consum încâlcită în gânduri, e doar o pierdere. Poate de asta am fost nevoită câteodată să-mi cristalizez imaginea dintr-un anume moment în mine, şi în timp ce toţi din jur îmi spuneau că m-am schimbat, eu eram atât de fixată pe o poză veche, încât păream aproape insuportabilă. Da, m-am schimbat cum poate n-am vrut, cum, cu siguranţă, n-am prevăzut. Şi totul era atââât de previzibil! E firesc să fi crescut, să mă fi maturizat, dar nimeni nu m-a pregătit dinainte cu lecţia despre cum să desenez aripi peste tristeţe. Am învăţat- o singură, după ce am încetat să-mi mai fac prieteni din oameni. Nu cred că am ratat ceva.
Vor veni vânturile proaspete de primăvară să primenească aerul, însă până atunci rătăcesc în atmosfera asta rarefiată zburând atât de jos, (ah, nu v-am spus?? am aripi!! le-am găsit, erau foarte, foarte adânc ascunse în sufletul meu, nu era nevoie să le şi desenez. Dar eu, ca să mă asigur că sunt şi mai multe, m-am colorat toată ) încât pipăi cu răsuflarea calmul unei mări fără a-i simţi parfumul. Dacă din ceva am devenit fluture şi dacă destinul meu e să durez puţin, bine măcar că am aripi care să mă ducă într-un zbor nici măcar înalt, pentru că aparţin mai mult pământului decât cerului. Dar sub mine viaţa se derulează lent, aşa încât nu am subtila dezamăgire a unei jumătăţi de zbor.
Mai am timp!

Cu/fără mască

2010-02-07T14:23:00.000+02:00

Azi, acum, undeva în lume se ţine un carnaval. Care alegorice deasupra cărora sunt cocoţate personajele copilăriei tuturor îşi fac loc printre cei care, de pe margine, râd din spatele unor măşti cu care au venit pregătiţi. Şi fiindcă au fost atât de cuminţi, şi pentru că au înţeles că, pentru ca jocul să funcţioneze, este nevoie de respectarea tuturor regulilor sale, oamenii sunt premiaţi cu bomboane după care se avântă cu umbrelele întoarse. Cantitatea de calorii înghesuită printre spiţe le certifică perseverenţa. Oricum, e un mod de a petrece o altfel de după-amiază: vie, zgomotoasă, aerisită. Unul dintre acei oameni azi nu şi-a pus mască. A spus că nu e nevoie, pentru că l-a hărăzit natura cu una :)). Pesemne că îşi va lua o mină bonomă şi va executa frumos ritualul, dar, cel puţin, va fi cel mai sincer de acolo. Culmea, tot azi, fără să fi ştiut însă de acest carnaval, aş fi vrut tare să-l întreb pe cel a cărui zi este mereu "excelentă, deci normală", când are de gând să-şi scoată mască. Nu mai pot să asimilez răspunsuri care, indiferent de întrebare, sună: extraordinar, nemaipomenit, fantastic. Nu găsesc altă explicaţie decât că bietul om vrea să-şi inducă toată starea aia de bine. Că n-are modestie, o ştiu, dar nu e de condamnat din moment ce are atâtea cu care se poate lăuda. Dar de ce neapărat el? O minimă documentare ar arăta că este cam aşa cum spune, dar fără superlativele aferente, acelea îi aparţin exclusiv pentru a-şi colora discursul şi imaginea. Şi atunci, vine şi întrebarea mea (atenţie la răspuns!!-noroc că nu se pretează la adjective!!): care dintre aceşti doi oameni, din locuri şi timpuri diferite, ar trebui să se afle acum pe trotuarul unui oraş însorit cu umbrela întoarsă şi cu faţa tâmpă? Care dintre ei aparţine cu adevărat locului în care se etalează cele mai amuzante măşti? Sau cele mai disperate...
Omule cu chip (urât cum numai tu crezi) sărutat de vânt, permite-i vântului să sărute o pojghiţă de lut! Pentru tine e destul soare.

Cheia

2010-02-05T19:19:00.003+02:00

De regulă nu mă grăbesc. Fără să am mişcări studiate, ţin totuşi să nu-mi sperii echilibrul. Îmi conserv energiile pentru momentele în care acestea sunt cu adevărat solicitate. Asta ţine de inefabilul fiinţei mele, de fragilitatea pe care doar uneori reuşesc să o camuflez. Când îmi scapă sensul imediat al vreunui lucru, iau apă, cretă, lut şi constuiesc. Mă regăsesc pe deplin în ceea ce reuşesc să fac, e expresia atâtor gânduri cărora le este greu să se verbalizeze. E aşa de săracă limba uneori!
Într-o zi, nu ştiu ce furie, sau poate doar umbra vreunui vis îndepărtat, m-a împins într-o febrilitate care mă avertiza că sunt în pragul uneia din acele clipe în care trebuie să-mi declanşez toate mecanismele, toate forţele creatoare. La început nici eu nu înţelegeam ce este bulgărele acela consistent, mânjit de mâinile, ohii şi nervii mei, şi cred că nu am ştiut-o mult timp. Vocea de sub învelişul alb şi aspru se cerea răzbunată. Deşi am fost tentată, n-am putut să spun nimănui că o auzeam, pe cine aş fi convins? Trebuia deci să înlătur, rând pe rând, feliile acelea de cretă, să decojesc până la miez şi apoi să completez cu vârfuri de aripi muiate în cerneală. De cele mai multe ori, aripile îmi vorbesc de îngeri. Dar atunci nu ei s-au apropiat de mine. Câteva secunde am rămas cu palmele dezamăgite şi, în amorţeala aceea, nu am ştiut unde să mi le sprijin. Cred că a fost o unică secundă în care lumea mi s-a părut neîncăpătoare pentru tristeţea ce se prelingea din mine. Şi totuşi, nu mă vindecasem, nu aici trebuia să se sfârşească totul. Nu ajunsesem decât la mijlocul unui drum care mi se împotrivea, decis fiind să nu îmi mai trimită semne. Noroc însă că aerul, treptat, s-a detensionat, privirea, din albă, a devenit linişte, iar mâinile, adunate cu grijă de aiurea, au recompus jocul de apă, lut, cretă, degete, emoţii, soare, viaţă şi aripi albastre. E greu să-mi amintesc ce a urmat... e o secvenţă ce scapă înţelegerii mele, pe care nici nu pot s-o aranjez rezonabil în timp-un minut, o zi, o eternitate?... probabil că m-am depersonalizat. Ştiu doar că la final, am deschis o casetă în care am depus o cheie. Aş da orice să nu fi avut amnezia asta cumplită, care mă împiedică acum să-mi amintesc ce anume am făcut pentru ca o aripă să devină cheie. Dar pesemne că acesta e miracolul lumii, ar fi prea uşor ca a doua oară să străbatem cărări deja umblate. În definitiv, fiecare nouă încercare de a te naşte este o altă poveste ce trebuie inventată fără apelul la reminiscenţele unei istorii scrise altcândva.
N-am de ce să mint: din când în când, ridic încet clapeta casetei, iau cheia în palme şi o privesc, fără uimire acum, pentru că, deşi a trebuit să cresc, să mă agăţ cu rădăcinile de ceva ce e mai sus decât mine, am înţeles la ce îmi foloseşte: zborul de cerneală devenit răspuns este bucata mea de libertate.

O invitaţie

2010-02-05T09:59:00.003+02:00

Am pornit cu visele nopţii încă stăruind sub pleaope. Mă simt bine să privesc lumea prin ele, şi asta nu pentru că s-ar vedea altfel, ci pentru că, într-un anume sens, eu par a fi alta. Deodată, nu mai simt cum timpul îmi apasă umerii, cum se încăpăţânează să se cuibărească prin buzunarele sufletului meu. Se pare că îmi prieşte să visez aripi şi cer. De-aş face-o mai des!! Oricum, deasupra cerului, acolo unde tocmai m-am acomodat , se ţes poveşti frumoase cu emoţii, zâmbete, amintiri şi invitaţii. Emoţiile sunt roz, pentru că sunt diafane şi-mi gâdilă interiorul ca un fulg. Le simt pe piele, sub piele, între mine şi aerul compact, tensionat şi plin. Zâmbetele sunt de rouă, fragede şi parfumate. Amintirile... amintirile nu au nici nume, nici vârstă şi tocmai asta le dă aromă de lună coaptă. Însă... eu ador invitaţiile. Ele conţin mistere şi proiectează în mintea mea cele mai năstruşnice combinaţii. Azi sunt invitată să cânt. Nu pe vreo scenă, nu în faţa unui public serios şi critic, ci în mine. De când aşteptam asta! Dar doar azi am fost invitată, până acum eram o diletantă clandestină. Mă bucur cu adevărat. E o mare onoare ca sufletul meu să mă primească şi să-mi permită să-mi fac reprezentaţia de fericire. Poate aşa m-ar cunoaşte mai bine şi, cine ştie, poate i-aş deveni de-a dreptul simpatică. Simt că sunt pregătită şi că am totul.
Suflete, vrei să fim prieteni?