Laitmotivul unei zile

Este excepţională. Vreau să mor de ea...

Acasă

Dacă aş fi un cer ce creşte sub pâmânt, chiar de m-aş lăsa însămânţat, ştiu că nu mi-ar creşte niciodată rădăcini, pentru că n-aş putea rezista într-un loc de împrumut. Aşa că mi-am construit o casă în care să gândesc frumos şi curat şi de care oamenii primejdioşi să nu se apropie. Casa asta secretă se află lângă suflet sau oricum, undeva foarte aproape şi numai eu am cheile ei. Are multe ferestre, e un fel de grădină de iarnă cu multe plante mici, pe care să le pot privi cu căldură, din capătul unor priviri îngăduitoare, iar luminile colorate intermitente fac în ea un etern Crăciun din care nu poate lipsi vâscul sau orice altceva care să ne amintească de fiecare dată să ne îmbrăţişăm, fie şi în grabă... Gardianul meu cu livrea roşie ştie să îmi ofere prăjiturele şi ceai cald de fiecare dată când găzduiesc o speranţă nouă. Am o cameră plină de cărţi frumoase, noi, vechi, mai ales vechi, în care, ce e drept, e nevoie uneori să mă impun, pentru că personajele în carne şi oase care îşi deapănă istoriile ignoră rugămintea de a-mi păstra liniştea, împrumutându-mi sentimente şi miresme care mă tulbură. În casa asta sunt eu la orice vârstă, mereu mulţumită, cu toate angajamentele onorate, învăluită în atâtea clipe consumate, disciplinate în şir indian, plimbându-se una cu alta la braţ, fără să se complice cu întrebări legate de utilitatea existenţei lor printre gândurile mele. Apoi, cum să nu-mi fie bine, dacă am mereu dreptate, sunt bună şi amuzantă, nu mi-e niciodată teamă pentru că nu sunt singură, am mulţi fraţi punctuali şi zâmbitori care îmi dau o mână de ajutor să menţin ordinea? De fiecare dată când vorbesc între pereţii casei mele, spun adevărul, nu mă înroşesc niciodată, nici dacă aş vrea, iar timiditatea nu e decât un obiect de anticariat, pe care îmi place să-l ţin de decor. Nu-i aşa că merit câteva aplauze?

Convalescenţă

N-am explodat de prea multă fericire, aşa cum au înţeles unii, iar dacă am rămas în tăcere a fost pentru că ea, ea, fericirea, a explodat şi m-a lăsat goală. Da, acesta este cuvântul: goală... Ştii cum e: faci o călătorie cu avionul şi, pentru a tempera neliniştea zborului, optezi pentru o carte care promite destindere. Numai că într-un punct al poveştii, personajul cu care empatizezi moare într-un accident. De avion...

Şi atunci, cui îi mai pasă dacă tăcerea are gust bun!

Am scos toate pansamentele.

Bine v-am regăsit!

Da, a venit toamna...

Sunt fericită.
Punct.

Sunt bine

Dragilor,

apreciez preocuparea de care daţi dovadă în ceea ce mă priveşte, dar credeţi-mă că nimic îngrozitor şi ireparabil nu mi s-a întâmplat. Faptul că nu mai scriu aici mă poate cataloga în multe feluri, dar eu nu-s decât foarte ocupată cu a-mi trăi viaţa. Din fericire, iubesc îndeajuns de mult vara încât să nu caut prea mult spaţiile strâmte. Sunt convinsă că înţelegeţi. Să ştiţi, însă, că în momentele mele de adunare, vă vizitez cu drag.

O mie de gânduri bune, Adi

Revelaţie

"Shakespeare a scris într-un sonet că oglinda unei mame este copilul său"... Aşa s-a apropiat de mine un bătrân de care, trebuie să recunoasc, mi-a fost frică. Mai întâi pentru că era respingător fizic, apoi pentru că, involuntar, mi-am ţinut respiraţia şi nu în ultimul rând pentru că eram convinsă că avea să-mi ceară bani.
Frustrată... Uimită... Umilită...
Nu s-a îndepărtat imediat, aşa că a trebuit să respir. Un aer nepoluat. Apoi l-am privit direct. Omul mi-a zâmbit cu o gură ştirbă care, însă, nu mă mai înspăimânta. A continuat: "Privindu-te-n oglindă spune-i celui / ce te repetă, că e timpu-acuma / alt chip s-aducă-n lume". Incapabilă de replică, doar zâmbeam. " E băiat, nu? Să vă trăiască şi să mă ajungă! Am 90!" Ce era să-i spun? "Mulţi înainte??" Am zis doar "Sănătate", în timp ce se îndepărta. L-am privit: mergea drept, avea pantofii cremuiţi, pantaloni negri de la un costum vechi şi un trench bej. Înainta cu mâinile la spate, meditativ, iar sub braţul stâng ţinea o cutie de carton aplatizată. De altfel, cu acest detaliu mi-a atras atenţia, înainte de ochii asimetrici aruncaţi pe un chip la care era cu neputinţă să te uiţi fără să tresari de surprindere...
M-a impresionat. Cred că aş putea iubi un astfel de om, dacă aş trece peste mereu aceeaşi reticenţă a primului contact vizual. Cât de puţin contează că are 90 de ani şi că e hidos! Şi eu, care credeam că mă iubeşte literatura! Sunt totuşi mică, mai am de învăţat...
Când a ieşit, prietena mea, mama copilului în care "mă oglindeam", din magazinul în faţa căruia o aşteptam, m-a găsit ştergându-mi lacrimile...

Stagnare

Am admirat îndelung, din spate, mersul unui bătrânel consumat între asfaltul inegal şi căruţul de bebeluş pe care îl împingea. Dar nu zic bine, nu neapărat mersul era special (dimpotrivă), cât tot ce spunea aerul făpturii aceleia muncite de un oarecare orgoliu care să-i estompeze sincopele. L-am admirat poate şi pentru că am respectat încrederea pe care o mamă i-a acordat-o unui bărbat, despre care- nu-i aşa? -se spun fel de fel de lucruri... Cât am avut aceeaşi direcţie, nu am încercat să depăşesc- vechea mea discreţie- apoi a fost cazul ca el să aleagă un alt drum. Ei bine, se pare că nu eram pregătită să văd în locul bebeluşului un sac de cartofi. Sau doi... Hmmm, aşa deci! Atunci dă-mi voie să nu mă mai emoţionez.

Am continuat să merg, iar gândul mi-a fost repede asfixiat de imaginea mea pe o bicicletă. Da, am întâlnit o fetiţă care eram eu. Am privit-o, m-a privit şi niciuna nu a înţeles nimic. Nu-i ciudat să te întâlneşti cu tine, cel de atunci de când erai mic, să poţi să te studiezi pe furiş, iar lumea, claxoanele, mirosurile străzii să nu-ţi mai aparţină? Nu ştiu cât a durat, probabil că nu foarte mult, a fost doar timpul meu interior cel care s-a dilatat, pentru că, tulburată, cred că nici măcar nu m-am oprit...

Toţi copiii pe care, mai apoi, i-am văzut, erau oamenii trecuţi şi ieşiţi din viaţa mea. Sau pe lângă ea. Da, e bine zis aşa, pe lângă ea... Era şi ea în faţa unui bloc, era şi zulufata aia (ce frumoasă!), care a învăţat cum să se vândă, şi pistruiatul, tatăl copilului ce suferă de autism, şi gemenii care cereau voie mamei ( căreia tocmai i s-a făcut pomana de 6 luni) să-şi cumpere îngheţată. A fost nevoie ca, înainte de aceste stranii întâlniri, să simpatizez un moş care transporta cartofi. Deşi, pot să jur că recunosc acel căruţ dintr-o poză veche de-a ta. Erai tu, deci! Cum bine văd, numai tu nu te-ai schimbat. Timpul nu te-a curăţat de bolovani.

Şi atunci, de ce să ai nostalgii?

(P.S. Pentru a nu interpreta greşit, să ştii că nu e el :) )