Revelaţie

"Shakespeare a scris într-un sonet că oglinda unei mame este copilul său"... Aşa s-a apropiat de mine un bătrân de care, trebuie să recunoasc, mi-a fost frică. Mai întâi pentru că era respingător fizic, apoi pentru că, involuntar, mi-am ţinut respiraţia şi nu în ultimul rând pentru că eram convinsă că avea să-mi ceară bani.
Frustrată... Uimită... Umilită...
Nu s-a îndepărtat imediat, aşa că a trebuit să respir. Un aer nepoluat. Apoi l-am privit direct. Omul mi-a zâmbit cu o gură ştirbă care, însă, nu mă mai înspăimânta. A continuat: "Privindu-te-n oglindă spune-i celui / ce te repetă, că e timpu-acuma / alt chip s-aducă-n lume". Incapabilă de replică, doar zâmbeam. " E băiat, nu? Să vă trăiască şi să mă ajungă! Am 90!" Ce era să-i spun? "Mulţi înainte??" Am zis doar "Sănătate", în timp ce se îndepărta. L-am privit: mergea drept, avea pantofii cremuiţi, pantaloni negri de la un costum vechi şi un trench bej. Înainta cu mâinile la spate, meditativ, iar sub braţul stâng ţinea o cutie de carton aplatizată. De altfel, cu acest detaliu mi-a atras atenţia, înainte de ochii asimetrici aruncaţi pe un chip la care era cu neputinţă să te uiţi fără să tresari de surprindere...
M-a impresionat. Cred că aş putea iubi un astfel de om, dacă aş trece peste mereu aceeaşi reticenţă a primului contact vizual. Cât de puţin contează că are 90 de ani şi că e hidos! Şi eu, care credeam că mă iubeşte literatura! Sunt totuşi mică, mai am de învăţat...
Când a ieşit, prietena mea, mama copilului în care "mă oglindeam", din magazinul în faţa căruia o aşteptam, m-a găsit ştergându-mi lacrimile...