Ne-găsire

Preţ de câteva minute, am supt cerul printre buze, înghiţindu-i tot vântul. Ca semn de regăsire...
Am impresia că în tot acest timp n-am făcut altceva decât să-mi sondez crusta, însângerându-mi unghiile. Dedesubt, o gaură imensă, un vârtej. În afară, un vânt lateral ce a unduit întreg pământul, în timp ce eu îl priveam din spatele sticlei. Îmi văd picioarele desculţe, un coridor, oboseli multiplicate, faţa pe pernă ce devine mai întâi albă, apoi striată de somn, mâinile...
Ce să mai spun, m-am convins că niciodată nu-s de ajuns cuvintele; ale mele s-au risipit în senzaţii care nu mă mai abandonează, făcându-mi inima să bată pe frecvenţe diferite. Şi aici-în lumea asta nouă- nu-i nimic, nici măcar un tramvai în care să urc din mers sau pe care să-l privesc trecând, nici măcar un chip lipit de fereastră, sau poate o gară cu pietre roşii care să-mi coloreze degetele. Sunt doar eu, expusă privirilor, eu, plină de geamuri sparte ce m-au străpuns şi s-au izbit zgomotos de asfalt...