miercuri, 12 mai 2010

Stagnare


Am admirat îndelung, din spate, mersul unui bătrânel consumat între asfaltul inegal şi căruţul de bebeluş pe care îl împingea. Dar nu zic bine, nu neapărat mersul era special (dimpotrivă), cât tot ce spunea aerul făpturii aceleia muncite de un oarecare orgoliu care să-i estompeze sincopele. L-am admirat poate şi pentru că am respectat încrederea pe care o mamă i-a acordat-o unui bărbat, despre care- nu-i aşa? -se spun fel de fel de lucruri... Cât am avut aceeaşi direcţie, nu am încercat să depăşesc- vechea mea discreţie- apoi a fost cazul ca el să aleagă un alt drum. Ei bine, se pare că nu eram pregătită să văd în locul bebeluşului un sac de cartofi. Sau doi... Hmmm, aşa deci! Atunci dă-mi voie să nu mă mai emoţionez.

Am continuat să merg, iar gândul mi-a fost repede asfixiat de imaginea mea pe o bicicletă. Da, am întâlnit o fetiţă care eram eu. Am privit-o, m-a privit şi niciuna nu a înţeles nimic. Nu-i ciudat să te întâlneşti cu tine, cel de atunci de când erai mic, să poţi să te studiezi pe furiş, iar lumea, claxoanele, mirosurile străzii să nu-ţi mai aparţină? Nu ştiu cât a durat, probabil că nu foarte mult, a fost doar timpul meu interior cel care s-a dilatat, pentru că, tulburată, cred că nici măcar nu m-am oprit...

Toţi copiii pe care, mai apoi, i-am văzut, erau oamenii trecuţi şi ieşiţi din viaţa mea. Sau pe lângă ea. Da, e bine zis aşa, pe lângă ea... Era şi ea în faţa unui bloc, era şi zulufata aia (ce frumoasă!), care a învăţat cum să se vândă, şi pistruiatul, tatăl copilului ce suferă de autism, şi gemenii care cereau voie mamei ( căreia tocmai i s-a făcut pomana de 6 luni) să-şi cumpere îngheţată. A fost nevoie ca, înainte de aceste stranii întâlniri, să simpatizez un moş care transporta cartofi. Deşi, pot să jur că recunosc acel căruţ dintr-o poză veche de-a ta. Erai tu, deci! Cum bine văd, numai tu nu te-ai schimbat. Timpul nu te-a curăţat de bolovani.

Şi atunci, de ce să ai nostalgii?


(P.S. Pentru a nu interpreta greşit, să ştii că nu e el :) )

6 comentarii:

  1. Cred ca te stiu de undeva.
    Dintr-o poveste cu o fata care scria o carte- 'Amintiri despre viitor'. O carte pentru copii, chiar daca cineva, inainte , scrisese una pentru oameni mari..

    RăspundețiȘtergere
  2. Textul tau mi-a parut un scurt metraj din ala care se joaca putin, dar constructiv, cu mintea mea. Facut din bucatele din trecut, prezent si viitor, amestecate ca piesele unui puzzle pe care nici n-ai vrea sa-l reasezi, ca arata mai bine asa.
    Asa, dom'le, un text e musai sa lase o senzatie cititorului, sa se vada ca-i viu !

    RăspundețiȘtergere
  3. @ Gina: sunt o fată dintr-o carte. Şi eu aştept continuarea...
    @ Leo: mă bucur că ai semnat pactul de lectură!

    RăspundețiȘtergere
  4. Cele pe care le-am citit aici mi-au reamintit un film al lui Laurentiu Damian, film care a avut o soarta foarte nedreapta si din cauza faptului ca a fost lansat prea putin inainte de revolutie.

    Si acolo, personajele din trecut sunt permanent prezente, sunt sacaitoare.

    Cu fiecare clipa se aduna tot mai multe personaje care ne sunt in preajma fara sa mai existe in viata concreta.

    RăspundețiȘtergere
  5. am realizat ca nu am dat si numele filmului, desi este singurul pe care l-a realizat Laurentiu Damian : "Ramanerea"

    RăspundețiȘtergere