marți, 27 aprilie 2010

A fost odată ca niciodată... ( fără poveste)


Ştii, mi-am dat seama că toţi, de când sunt mici, până la bătrâneţe, vor să audă poveşti. Nu contează că e "Scufiţa Roşie", "Tom Degeţel", un mit sau un text de cântec sacru, o experienţă, o viaţă sau o moarte. Ceea ce este important e ca, în momentul în care este scrisă sau redată, acea poveste să devină adevărată, plauzibilă. Istoriile unor oameni mai mult sau mai puţin obişnuiţi, în carne şi oase sau doar/mai ales din hârtie, din acel punct, în mod inevitabil, există.

Ce-aş putea spune, deci, despre mine, unei persoane care vrea să audă o poveste şi care a citit, ascultat, studiat, trăit deja sute? Ce ar trebui să fac pentru ca ceea ce i-aş putea expune să nu o dezamăgească? Ia zi, ce ai vrea să asculţi, tu, care sigur iubeşti esenţa lucrurilor? Îmi este greu, crede-mă! Cu ochii închişi văd imagini ale unui trecut pe care, descriindu-l, mi-e teamă că am să-l banalizez. Dacă aş face-o, toţi oamenii importanţi din viaţa mea s-ar dizolva în cuvintele mele şi aş risca să îi transform în portrete şterse, confuze. Nu cred că sunt în stare să-i anulez aşa...

A încerca să redau un crâmpei de viaţă e ca şi cum aş face-o pe fotograful. Dintr-o mie de fraze, doar una ar ieşi bine. De ce să risc?

sâmbătă, 24 aprilie 2010

Un zgârie-nori


Doamna de la etajul doi trebuie să fie o persoană precisă. Spală rufele divizate pe culori; lunea-galben, marţea-negru, miercurea-alb şi tot aşa până lunea viitoare. Vecina mea de palier udă chiar şi florile mele şi nu cred că e invazivă, ci doar altruistă. Nu reuşesc aproape niciodată să-i vorbesc, din cauza programului diferit pe care îl avem. Când ajung acasă, seara, mă limitez să constat zâmbind că dacă n-ar fi ea, leandrul din faţa uşii mele ar fi fost mort de ceva vreme. Măcelarul care s-a mutat din apartamentul de jos încă mă salută când mă întâlneşte. Îmi spunea că sunt drăguţă pentru că primul lucru pe care îl auzea că-l făceam când intram în casă era să mă descalţ. Nu e chiar aşa, dar a rămas convins din seara aia în care m-a văzut cu sandalele în mână pe scări; nu vreau să-l dezamăgesc. Sunt stranii raporturile între vecini. Ne cunoaştem de ani de zile, dar, de fapt, nu ne cunoaştem deloc. De câte unul ne legăm, cu câte unul ne certăm...
Închid uşa, merg în birou, deschid computerul şi mă gândesc. Îmi place să-mi imaginez locul ăsta ca pe un bloc cu multe muuulte etaje. Cine ştie, poate un posibil prieten locuieşte la apartamentul 1234 şi eu încă nu am avut norocul să trec pe acolo în timp ce deschidea uşa. Figuri ascunse în spatele unor draperii de cuvinte fragile. Aşa vă imaginez. Şi îmi păreţi atât de frumoşi seara, când mă adun de pe drumuri, închid lumina şi privesc spre ferestrele voastre! Nu sunt ingenuă. Precum orbii, disting umbrele. Vă privesc în unicul mod pe care îl cunosc: cu deschidere. Învăţ.

marți, 20 aprilie 2010

Consolare


Mă întreb ce simt oamenii de ştiinţă care văd lumea schimbându-se sub ochii lor, care, pentru a-i dezlega semnele, au renunţat la o parte din viaţă. Au trebuit să aleagă: să trăiască viaţa, sau să o înţeleagă? Care să fie uimirea, curiozitarea, interesul academic, pasiunea, dorinţa care i-au împins să cerceteze toată viaţa un singur lucru, epuizant şi mărunt pentru toţi ceilalţi, dar care lor le-a hrănit visurile?

Am întrebările astea cu ochii lipiţi de nişte boabe de porumb care, în tigaia mea, se transformă în popcorn. Mărturisesc faptul că nu ştiu să rezist în faţa acestui eveniment aproape miraculos. De altfel, mi-am cumpărat chiar şi un capac transparent.

Cel mai probabil, nu voi avea răspunsuri. Mă voi consola lingându-mi degetele...

sâmbătă, 17 aprilie 2010

Lucrurile de care mi-e frică



1. Dispariţia punctului şi a virgulei, care invită la meditaţie, respiraţie, ... -ţie...
2. Persoanele care se iau prea în serios ( inclusiv eu, uneori) şi care transformă nişte lucruri improbabile în adevăruri absolute.
3. Religiile care, în patru mii de ani de istorie, în numele iubirii, au masacrat milioane de oameni.
4. Să trăiesc într-un loc, într-o lume, într-un moment în care, dacă cineva mă prinde cu limba în borcanul cu miere, să-mi ceară socoteală şi să mă facă să mă simt vinovată, deşi n-aş fi...
5. Persoanele care spun că e mai bine să pleci capul, decât să rişti să ai probleme...
6. Să văd în jurul meu oameni care nu cred în nimic şi care nu luptă pentru nimic.
7. Să mă văd, câteodată, că fac în acelaşi mod. Asta e, de fapt, cea mai mare frică pe care aş putea-o avea.

marți, 13 aprilie 2010

În suspensie



Mă surprind că încetinesc involuntar, deşi sunt grăbită, când trec pe lângă un bătrân care abia înaintează. Aş putea să-i fiu nepoată, dar nu are nepoţi. Aş putea să-i fiu rudă, dar nu are rude. Aş putea fi bătrână. Mă opresc. ...

Deodată ziua mea capătă sens într-un moment care s-a blocat şi care nu ştie cum să mai continue.

sâmbătă, 10 aprilie 2010

Lipici


Intru în jocul Ginei nu fără rezerve, dintr-un motiv banal: nu-mi vine spontan să vorbesc despre mine. Întârzierea e cauzată de câteva dintre cele zece lucruri care îmi plac ce m-au ţinut la distanţă de voi. Aşadar, îmi face plăcere:
-să mă ascund într-un loc, între cer şi pământ, atunci când merg la ai mei (spune-i copac, spune-i foişor, nu ştiu ce e), în care să citesc şi de unde să mă amuz când îi gândesc pe ceilalţi căutându-mă.
-să patinez, fie pe gheaţă, fie pe asfalt. E varianta profană a zborului.
-culoarea verde, în toate nuanţele ei: iarbă, pădure, pom de Crăciun, izvor, iarbă...
-să mă întorc în Italia, pentru: artă, istorie, îngheţată, felul în care nu se numără minutele, limbă, muzică, târguri de vechituri, mare şi, la capătul unei liste de un milion de lucruri, oameni...
-să vină vreun copiluţ de la şcoală să-mi ceară câte un sfat (legat de studiu, evident: cum să mă machiez?; ce să-i spun lu' nenorocitu' ăla care nu m-a sunat; să-mi pun sau nu tutu la party; doamna, e adevărat că fetele sunt mai ciufute în perioada aia?)
-să mă transport prin anii '30-'40 şi să beau o cafea cu Jeni Acterian, Anais Nin, Greta Garbo şi Edith Piaf. Aşa, ca între fete...
-să găsesc, să mă supăr că n-am ascuns bine şi să caut alt loc pentru jurnalele mele din liceu în care, fără milă, masacram băieţi care habar n-aveau de existenţa mea. Şi între un ascunziş şi altul să mă pierd în nebunia acelor ani...
-să privesc (nerupte) lalelele galbene. Ieri am făcut-o şi am simţit că explodez în galben fericit!
-să-mi schimb ceasurile de mână în funcţie de intemperiile interioare. Şi toate să fie cu 5 minute înainte, ca să mă asigur că nu întârzii niciodată. Şi-mi iese!
-luna mai. În culori proaspete, neobosite. Fără legătură cu ziua mea :)

joi, 8 aprilie 2010

Silă


N-ai idee cât de mult iubesc soarele, deşi uneori am un comportament nefiresc: îl privesc prin rama ferestrei, nu-l las să mă pipăie prea insistent. Ieri n-a mai rezistat, m-a tras pe uşă, m-a scuturat de melancolii şi m-a purtat pe străzi. A câştigat. Nu, nu pentru că aş fi fost o pradă imposibilă, acum nu despre asta e vorba. A câştigat prin toleranţă, prin lipsa de discriminare. Luminează deopotrivă obraji ciopliţi-necioliţi, bronzaţi-nebronzaţi, oameni rutinaţi, inexpresivi, inexistenţi. Nu ştiu dacă din bunăvoinţă, dar nu m-a lăsat nicio clipă. Nici când am intra într-o alimentara, în care am cerut cu "vă rog" şi am primit o privire constipată, reacţie la "mulţumesc-ul" meu , nici când câţiva băieţaşi de o vulgaritate nepermisă au aruncat dintr-o maşină în mers, pe ritmuri de scârţa-scârţa poluantă, cuvinte la care -ups- n-am leşinat, nici când am refuzat să dau bani unui cerşetor mai tânăr decât mine, căruia indiferenţa mea i-a atins un soi de demenţă. Dacă am teama că viaţa are să mă abrutizeze incontestabil, este pentru că nu mai văd normalitatea transpirand pe străzi. Pur şi simplu nu mai e. Nu mai e...

Mi-am plimbat dezgustul prin toate părţile şi numai soarele m-a ajutat să-mi ţin dinţii încleştaţi ca să nu ţip. Crede-mă, nu pot să fiu cum mă vrea. Simt cum mă strânge tot mai dureros un sentiment de singurătate, pe care, totuşi, îl prefer la infinit abdicării.

Sunt singură cu oameni în jur. Oameni, sau ce-or fi ei...

marți, 6 aprilie 2010

Vieţile mele...


M-am pregătit îndelung pentru seara aceasta... -dar nu zic bine seara, e mai curând unul din acele momente de trecere dintre un înainte, care aparţine sigur zilei şi un după. N-aş putea spune că îmi fixasem o dată precisă, dar acum am toate semnele că aceasta trebuie să fie. Iată, umbrele sunt aşa cum nu-mi plac, fiindcă mă înşală; sunt necuviincioase şi se prind de alte contururi, agăţând de perete desene pe care nu reuşesc să le desluşesc. Acuz o neputinţă severă şi poate tocmai de aceea simt nevoia să ascult "Nothing really ends". Acum, ca şi atunci, mă ajunge amintirea a ceva; a ceva care e cineva; a cineva care sunt eu.
S-a întâmplat odată să fiu întrebată: "Nu-ţi lipseşte nimic?" Ştiu, întrebare plată, fără ipocrizie, fără invidie, fără curiozitate; o întrebare, în fond... Da, uneori îmi lipseşte o pătură călduroasă dintr-o iarnă de acum o mie de ani, sau o bluză în dungi, sau o pisică neroadă care să-mi adoarmă pe burtă. Dar mai mult decât oricând, îmi lipseşte percepţia pe care o aveam odinioară asupra mea. Îmi lipsesc eu. M-am risipit într-o sumedenie de imagini mute care îmi aleargă prin creier şi devin indisciplinate de fiecare dată când vreau să le pun în ordine, să le suspend într-un timp. Simt că n-am atâta putere ca să le pot stăpâni. Şi aş vrea atât de mult să mă apropii de amintiri! Dar ele se încăpăţânează să se ferească, să treacă pe contrasens, să se alunge cu fiecare an în care mă nasc. Eu mă nasc mereu primăvara, pentru că nu-mi place să ratez începutul. E mai cuminte aşa.
Înţeleg, deci, că asta e seara în care, în definitiv, totul ar trebui să se reducă la un gând. De hârtie. Pe plic scrie: "Când uiţi cine eşti, deschide-l!". Mă simt ca pe un peron, dar nu am bucuria aşteptării plecării, ci neliniştea că trebuie neapărat să-mi iau rămas bun de la cineva. Gândurile mi se îmbulzesc, sunt nişte cochilii sparte care rănesc tot ceea ce ating. Mă decid: trebuie să deschid plicul. Nu-mi calculez secunde, nu respir, nu chibzuiesc. Citesc doar. Scrie aşa: "Vrei să ştii cine sunt eu? Iată o întrebare la care nu ştiu cum să-ţi răspund, dar cu siguranţă tu vei şti. Nu am nume. Sigur, l-am avut cândva, dar acum ce importanţă mai are? Eu am fost. Am fost carne şi sânge şi am locuit o viaţă. Aşa am fost: viaţă, iubire, moarte, dar nu neapărat în această ordine. Nu te lăsa amăgită, logica nu are a face cu nimic din toate astea! Am fost ceea ce eşti tu acum şi sunt ceea ce vei deveni. Sunt vântul proaspăt care îţi respiră pe obraji. Sunt bătaia de inimă care te zdruncină când îţi este frică. Sunt acel miraj alb al castelelor abandonate în noapte. Sunt ecoul paşilor necunoscuţi. Sunt cenuşa împrăştiată în vânt. Sunt muzica unei harpe la care nu cântă nimeni. Sunt ceea ce-i rămâne celui ce s-a rătăcit şi calcă prin locuri neumblate pentru a-şi regăsi drumul. Oricum, nume nu am. Desigur, am avut unul, dar acum ce importanţă mai are? Am o mie de voci şi o mie de poveşti pentru tine, pentru că ştiu că vrei să asculţi şi să nu uiţi".
Moment de gol.Vertij. Întuneric. Şi într-un târziu (un ceas? un an? o viaţă?) mă atinge pe tâmple zgomotul unei lumini care se aprinde. Ce să însemne toate astea, că m-am poziţionat precar între un vis şi altul tot timpul? Tot timpul cui? Pesemne că am păstrat reminiscenţe din alte roluri pe care nu întotdeauna le-am stăpânit şi am vrut numaidecât să mă eliberez de tot ce mi-a fost potrivnic. Aici am greşit. M-am negat, am renunţat la dovezi şi astfel m-am pierdut, am alunecat. Şi a trebuit apoi să trăiesc atâtea anotimpuri în care să mă întreb unde mă lăsasem, fiindcă mă ştiusem cu mine.
Aş putea muri în orice moment, dar ce fericire am să ştiu că tot ce urmează mă va întregi! Surâd gândului şi-l fredonez pe versuri din "Nothing really ends".

joi, 1 aprilie 2010

Letargie


Adevărul este că am plecat deja, deşi nu e sigur că, totuşi, voi pleca. Îmi imaginez deja casa, cu noile obiceiuri, cu întrebările mele plimbate pe muchiile neregulate ale mansardei, pe dungile acelea înceţoşate pe care s-a topit atâta trecut. Îmi imaginez soarele care va intra printr-o altă fereastră, pipăindu-mi neîncrezător obrazul. Îmi imaginez parfumul unui alt râu, cupola unui alt oraş, alt accent, rătăcirea pe drumuri complicate, niciodată paralele... Azi ca ieri, ca mâine. Dacă mai durează, o să îmbătrânesc.

Nu ştiu când mi-am pierdut luciditatea. Poate atunci când n-am mai putut să mă evit? Oricum ar fi, văd cel puţin două soluţii: fie voi reuşi să forţez atât de mult destinul, încât toată această nebunie să mă plesnească necruţător, fie încetez imediat să-mi mai construiesc fantezii care, mai apoi, să se scuture din urma mea.

Nu ştiu să-ţi spun de ce, dar parcă aş avea chef de o realitate care să se impună.