miercuri, 8 decembrie 2010

Acasă


Dacă aş fi un cer ce creşte sub pâmânt, chiar de m-aş lăsa însămânţat, ştiu că nu mi-ar creşte niciodată rădăcini, pentru că n-aş putea rezista într-un loc de împrumut. Aşa că mi-am construit o casă în care să gândesc frumos şi curat şi de care oamenii primejdioşi să nu se apropie. Casa asta secretă se află lângă suflet sau oricum, undeva foarte aproape şi numai eu am cheile ei. Are multe ferestre, e un fel de grădină de iarnă cu multe plante mici, pe care să le pot privi cu căldură, din capătul unor priviri îngăduitoare, iar luminile colorate intermitente fac în ea un etern Crăciun din care nu poate lipsi vâscul sau orice altceva care să ne amintească de fiecare dată să ne îmbrăţişăm, fie şi în grabă... Gardianul meu cu livrea roşie ştie să îmi ofere prăjiturele şi ceai cald de fiecare dată când găzduiesc o speranţă nouă. Am o cameră plină de cărţi frumoase, noi, vechi, mai ales vechi, în care, ce e drept, e nevoie uneori să mă impun, pentru că personajele în carne şi oase care îşi deapănă istoriile ignoră rugămintea de a-mi păstra liniştea, împrumutându-mi sentimente şi miresme care mă tulbură. În casa asta sunt eu la orice vârstă, mereu mulţumită, cu toate angajamentele onorate, învăluită în atâtea clipe consumate, disciplinate în şir indian, plimbându-se una cu alta la braţ, fără să se complice cu întrebări legate de utilitatea existenţei lor printre gândurile mele. Apoi, cum să nu-mi fie bine, dacă am mereu dreptate, sunt bună şi amuzantă, nu mi-e niciodată teamă pentru că nu sunt singură, am mulţi fraţi punctuali şi zâmbitori care îmi dau o mână de ajutor să menţin ordinea? De fiecare dată când vorbesc între pereţii casei mele, spun adevărul, nu mă înroşesc niciodată, nici dacă aş vrea, iar timiditatea nu e decât un obiect de anticariat, pe care îmi place să-l ţin de decor. Nu-i aşa că merit câteva aplauze?

duminică, 5 decembrie 2010

Convalescenţă


N-am explodat de prea multă fericire, aşa cum au înţeles unii, iar dacă am rămas în tăcere a fost pentru că ea, ea, fericirea, a explodat şi m-a lăsat goală. Da, acesta este cuvântul: goală... Ştii cum e: faci o călătorie cu avionul şi, pentru a tempera neliniştea zborului, optezi pentru o carte care promite destindere. Numai că într-un punct al poveştii, personajul cu care empatizezi moare într-un accident. De avion...

Şi atunci, cui îi mai pasă dacă tăcerea are gust bun!

Am scos toate pansamentele.

Bine v-am regăsit!


marți, 14 septembrie 2010

marți, 15 iunie 2010

Sunt bine



Dragilor,
apreciez preocuparea de care daţi dovadă în ceea ce mă priveşte, dar credeţi-mă că nimic îngrozitor şi ireparabil nu mi s-a întâmplat. Faptul că nu mai scriu aici mă poate cataloga în multe feluri, dar eu nu-s decât foarte ocupată cu a-mi trăi viaţa. Din fericire, iubesc îndeajuns de mult vara încât să nu caut prea mult spaţiile strâmte. Sunt convinsă că înţelegeţi. Să ştiţi, însă, că în momentele mele de adunare, vă vizitez cu drag.
O mie de gânduri bune, Adi

sâmbătă, 22 mai 2010

Revelaţie


"Shakespeare a scris într-un sonet că oglinda unei mame este copilul său"... Aşa s-a apropiat de mine un bătrân de care, trebuie să recunoasc, mi-a fost frică. Mai întâi pentru că era respingător fizic, apoi pentru că, involuntar, mi-am ţinut respiraţia şi nu în ultimul rând pentru că eram convinsă că avea să-mi ceară bani.
Frustrată... Uimită... Umilită...
Nu s-a îndepărtat imediat, aşa că a trebuit să respir. Un aer nepoluat. Apoi l-am privit direct. Omul mi-a zâmbit cu o gură ştirbă care, însă, nu mă mai înspăimânta. A continuat: "Privindu-te-n oglindă spune-i celui / ce te repetă, că e timpu-acuma / alt chip s-aducă-n lume". Incapabilă de replică, doar zâmbeam. " E băiat, nu? Să vă trăiască şi să mă ajungă! Am 90!" Ce era să-i spun? "Mulţi înainte??" Am zis doar "Sănătate", în timp ce se îndepărta. L-am privit: mergea drept, avea pantofii cremuiţi, pantaloni negri de la un costum vechi şi un trench bej. Înainta cu mâinile la spate, meditativ, iar sub braţul stâng ţinea o cutie de carton aplatizată. De altfel, cu acest detaliu mi-a atras atenţia, înainte de ochii asimetrici aruncaţi pe un chip la care era cu neputinţă să te uiţi fără să tresari de surprindere...
M-a impresionat. Cred că aş putea iubi un astfel de om, dacă aş trece peste mereu aceeaşi reticenţă a primului contact vizual. Cât de puţin contează că are 90 de ani şi că e hidos! Şi eu, care credeam că mă iubeşte literatura! Sunt totuşi mică, mai am de învăţat...
Când a ieşit, prietena mea, mama copilului în care "mă oglindeam", din magazinul în faţa căruia o aşteptam, m-a găsit ştergându-mi lacrimile...

miercuri, 12 mai 2010

Stagnare


Am admirat îndelung, din spate, mersul unui bătrânel consumat între asfaltul inegal şi căruţul de bebeluş pe care îl împingea. Dar nu zic bine, nu neapărat mersul era special (dimpotrivă), cât tot ce spunea aerul făpturii aceleia muncite de un oarecare orgoliu care să-i estompeze sincopele. L-am admirat poate şi pentru că am respectat încrederea pe care o mamă i-a acordat-o unui bărbat, despre care- nu-i aşa? -se spun fel de fel de lucruri... Cât am avut aceeaşi direcţie, nu am încercat să depăşesc- vechea mea discreţie- apoi a fost cazul ca el să aleagă un alt drum. Ei bine, se pare că nu eram pregătită să văd în locul bebeluşului un sac de cartofi. Sau doi... Hmmm, aşa deci! Atunci dă-mi voie să nu mă mai emoţionez.

Am continuat să merg, iar gândul mi-a fost repede asfixiat de imaginea mea pe o bicicletă. Da, am întâlnit o fetiţă care eram eu. Am privit-o, m-a privit şi niciuna nu a înţeles nimic. Nu-i ciudat să te întâlneşti cu tine, cel de atunci de când erai mic, să poţi să te studiezi pe furiş, iar lumea, claxoanele, mirosurile străzii să nu-ţi mai aparţină? Nu ştiu cât a durat, probabil că nu foarte mult, a fost doar timpul meu interior cel care s-a dilatat, pentru că, tulburată, cred că nici măcar nu m-am oprit...

Toţi copiii pe care, mai apoi, i-am văzut, erau oamenii trecuţi şi ieşiţi din viaţa mea. Sau pe lângă ea. Da, e bine zis aşa, pe lângă ea... Era şi ea în faţa unui bloc, era şi zulufata aia (ce frumoasă!), care a învăţat cum să se vândă, şi pistruiatul, tatăl copilului ce suferă de autism, şi gemenii care cereau voie mamei ( căreia tocmai i s-a făcut pomana de 6 luni) să-şi cumpere îngheţată. A fost nevoie ca, înainte de aceste stranii întâlniri, să simpatizez un moş care transporta cartofi. Deşi, pot să jur că recunosc acel căruţ dintr-o poză veche de-a ta. Erai tu, deci! Cum bine văd, numai tu nu te-ai schimbat. Timpul nu te-a curăţat de bolovani.

Şi atunci, de ce să ai nostalgii?


(P.S. Pentru a nu interpreta greşit, să ştii că nu e el :) )

luni, 10 mai 2010

Cin-cin!


Vă imaginaţi că am explodat în o mie de baloane colorate? Ei bine, nu! Şi asta nu mă face mai puţin fericită. Prietenii ştiu de ce :)
Vă mulţumesc!

vineri, 7 mai 2010

Suntem femei



La ieşire schimbam două vorbe cu un coleg mai în vârstă, moment în care a sosit ea. Ea e o colegă nouă care va rămâne la noi doar pentru un an. Dar ceeee colegă: sâni, fund, buze, coapse. Totul supradimensionat. N-am văzut-o niciodată cu o fustă până la genunchi (nu mai vorbesc de ceva mai lung!), care i-ar sta, cu siguranţă, mult mai bine decât ceea ce poartă de obicei. În fine... E cu câţiva ani mai mare decât mine, spune despre ea că şi-i poartă foarte bine şi, până nu demult, era "single, la vânat" (ghilimelele sunt obligatorii, pentru că se exprima exact aşa). În sfârşit , a găsit o pradă. De fapt, chiar azi a venit să o ia de la serviciu. Pare mai tânăr decât ea şi e drăguţ, sau, cel puţin, prezentabil. Ea s-a oprit să facă puţină conversaţie cu mine şi cu al meu coleg, amintit mai devreme, căruia, printre altele, i l-a prezentat şi pe noul ei iubit. În sensul că i l-a prezentat numai lui, colegului meu. Am aşteptat să mi-l prezinte şi mie... degeaba; am aşteptat ca el să se prezinte... degeaba.
Femeile sunt nişte fiinţe ciudate.
Să nu vă lăsaţi mituiţi de un surâs fermecător! Fiecare dintre noi ascunde adânc-adânc o vrăjitoare!

miercuri, 5 mai 2010

Ne-găsire


Preţ de câteva minute, am supt cerul printre buze, înghiţindu-i tot vântul. Ca semn de regăsire...
Am impresia că în tot acest timp n-am făcut altceva decât să-mi sondez crusta, însângerându-mi unghiile. Dedesubt, o gaură imensă, un vârtej. În afară, un vânt lateral ce a unduit întreg pământul, în timp ce eu îl priveam din spatele sticlei. Îmi văd picioarele desculţe, un coridor, oboseli multiplicate, faţa pe pernă ce devine mai întâi albă, apoi striată de somn, mâinile...
Ce să mai spun, m-am convins că niciodată nu-s de ajuns cuvintele; ale mele s-au risipit în senzaţii care nu mă mai abandonează, făcându-mi inima să bată pe frecvenţe diferite. Şi aici-în lumea asta nouă- nu-i nimic, nici măcar un tramvai în care să urc din mers sau pe care să-l privesc trecând, nici măcar un chip lipit de fereastră, sau poate o gară cu pietre roşii care să-mi coloreze degetele. Sunt doar eu, expusă privirilor, eu, plină de geamuri sparte ce m-au străpuns şi s-au izbit zgomotos de asfalt...

marți, 27 aprilie 2010

A fost odată ca niciodată... ( fără poveste)


Ştii, mi-am dat seama că toţi, de când sunt mici, până la bătrâneţe, vor să audă poveşti. Nu contează că e "Scufiţa Roşie", "Tom Degeţel", un mit sau un text de cântec sacru, o experienţă, o viaţă sau o moarte. Ceea ce este important e ca, în momentul în care este scrisă sau redată, acea poveste să devină adevărată, plauzibilă. Istoriile unor oameni mai mult sau mai puţin obişnuiţi, în carne şi oase sau doar/mai ales din hârtie, din acel punct, în mod inevitabil, există.

Ce-aş putea spune, deci, despre mine, unei persoane care vrea să audă o poveste şi care a citit, ascultat, studiat, trăit deja sute? Ce ar trebui să fac pentru ca ceea ce i-aş putea expune să nu o dezamăgească? Ia zi, ce ai vrea să asculţi, tu, care sigur iubeşti esenţa lucrurilor? Îmi este greu, crede-mă! Cu ochii închişi văd imagini ale unui trecut pe care, descriindu-l, mi-e teamă că am să-l banalizez. Dacă aş face-o, toţi oamenii importanţi din viaţa mea s-ar dizolva în cuvintele mele şi aş risca să îi transform în portrete şterse, confuze. Nu cred că sunt în stare să-i anulez aşa...

A încerca să redau un crâmpei de viaţă e ca şi cum aş face-o pe fotograful. Dintr-o mie de fraze, doar una ar ieşi bine. De ce să risc?

sâmbătă, 24 aprilie 2010

Un zgârie-nori


Doamna de la etajul doi trebuie să fie o persoană precisă. Spală rufele divizate pe culori; lunea-galben, marţea-negru, miercurea-alb şi tot aşa până lunea viitoare. Vecina mea de palier udă chiar şi florile mele şi nu cred că e invazivă, ci doar altruistă. Nu reuşesc aproape niciodată să-i vorbesc, din cauza programului diferit pe care îl avem. Când ajung acasă, seara, mă limitez să constat zâmbind că dacă n-ar fi ea, leandrul din faţa uşii mele ar fi fost mort de ceva vreme. Măcelarul care s-a mutat din apartamentul de jos încă mă salută când mă întâlneşte. Îmi spunea că sunt drăguţă pentru că primul lucru pe care îl auzea că-l făceam când intram în casă era să mă descalţ. Nu e chiar aşa, dar a rămas convins din seara aia în care m-a văzut cu sandalele în mână pe scări; nu vreau să-l dezamăgesc. Sunt stranii raporturile între vecini. Ne cunoaştem de ani de zile, dar, de fapt, nu ne cunoaştem deloc. De câte unul ne legăm, cu câte unul ne certăm...
Închid uşa, merg în birou, deschid computerul şi mă gândesc. Îmi place să-mi imaginez locul ăsta ca pe un bloc cu multe muuulte etaje. Cine ştie, poate un posibil prieten locuieşte la apartamentul 1234 şi eu încă nu am avut norocul să trec pe acolo în timp ce deschidea uşa. Figuri ascunse în spatele unor draperii de cuvinte fragile. Aşa vă imaginez. Şi îmi păreţi atât de frumoşi seara, când mă adun de pe drumuri, închid lumina şi privesc spre ferestrele voastre! Nu sunt ingenuă. Precum orbii, disting umbrele. Vă privesc în unicul mod pe care îl cunosc: cu deschidere. Învăţ.

marți, 20 aprilie 2010

Consolare


Mă întreb ce simt oamenii de ştiinţă care văd lumea schimbându-se sub ochii lor, care, pentru a-i dezlega semnele, au renunţat la o parte din viaţă. Au trebuit să aleagă: să trăiască viaţa, sau să o înţeleagă? Care să fie uimirea, curiozitarea, interesul academic, pasiunea, dorinţa care i-au împins să cerceteze toată viaţa un singur lucru, epuizant şi mărunt pentru toţi ceilalţi, dar care lor le-a hrănit visurile?

Am întrebările astea cu ochii lipiţi de nişte boabe de porumb care, în tigaia mea, se transformă în popcorn. Mărturisesc faptul că nu ştiu să rezist în faţa acestui eveniment aproape miraculos. De altfel, mi-am cumpărat chiar şi un capac transparent.

Cel mai probabil, nu voi avea răspunsuri. Mă voi consola lingându-mi degetele...

sâmbătă, 17 aprilie 2010

Lucrurile de care mi-e frică



1. Dispariţia punctului şi a virgulei, care invită la meditaţie, respiraţie, ... -ţie...
2. Persoanele care se iau prea în serios ( inclusiv eu, uneori) şi care transformă nişte lucruri improbabile în adevăruri absolute.
3. Religiile care, în patru mii de ani de istorie, în numele iubirii, au masacrat milioane de oameni.
4. Să trăiesc într-un loc, într-o lume, într-un moment în care, dacă cineva mă prinde cu limba în borcanul cu miere, să-mi ceară socoteală şi să mă facă să mă simt vinovată, deşi n-aş fi...
5. Persoanele care spun că e mai bine să pleci capul, decât să rişti să ai probleme...
6. Să văd în jurul meu oameni care nu cred în nimic şi care nu luptă pentru nimic.
7. Să mă văd, câteodată, că fac în acelaşi mod. Asta e, de fapt, cea mai mare frică pe care aş putea-o avea.

marți, 13 aprilie 2010

În suspensie



Mă surprind că încetinesc involuntar, deşi sunt grăbită, când trec pe lângă un bătrân care abia înaintează. Aş putea să-i fiu nepoată, dar nu are nepoţi. Aş putea să-i fiu rudă, dar nu are rude. Aş putea fi bătrână. Mă opresc. ...

Deodată ziua mea capătă sens într-un moment care s-a blocat şi care nu ştie cum să mai continue.

sâmbătă, 10 aprilie 2010

Lipici


Intru în jocul Ginei nu fără rezerve, dintr-un motiv banal: nu-mi vine spontan să vorbesc despre mine. Întârzierea e cauzată de câteva dintre cele zece lucruri care îmi plac ce m-au ţinut la distanţă de voi. Aşadar, îmi face plăcere:
-să mă ascund într-un loc, între cer şi pământ, atunci când merg la ai mei (spune-i copac, spune-i foişor, nu ştiu ce e), în care să citesc şi de unde să mă amuz când îi gândesc pe ceilalţi căutându-mă.
-să patinez, fie pe gheaţă, fie pe asfalt. E varianta profană a zborului.
-culoarea verde, în toate nuanţele ei: iarbă, pădure, pom de Crăciun, izvor, iarbă...
-să mă întorc în Italia, pentru: artă, istorie, îngheţată, felul în care nu se numără minutele, limbă, muzică, târguri de vechituri, mare şi, la capătul unei liste de un milion de lucruri, oameni...
-să vină vreun copiluţ de la şcoală să-mi ceară câte un sfat (legat de studiu, evident: cum să mă machiez?; ce să-i spun lu' nenorocitu' ăla care nu m-a sunat; să-mi pun sau nu tutu la party; doamna, e adevărat că fetele sunt mai ciufute în perioada aia?)
-să mă transport prin anii '30-'40 şi să beau o cafea cu Jeni Acterian, Anais Nin, Greta Garbo şi Edith Piaf. Aşa, ca între fete...
-să găsesc, să mă supăr că n-am ascuns bine şi să caut alt loc pentru jurnalele mele din liceu în care, fără milă, masacram băieţi care habar n-aveau de existenţa mea. Şi între un ascunziş şi altul să mă pierd în nebunia acelor ani...
-să privesc (nerupte) lalelele galbene. Ieri am făcut-o şi am simţit că explodez în galben fericit!
-să-mi schimb ceasurile de mână în funcţie de intemperiile interioare. Şi toate să fie cu 5 minute înainte, ca să mă asigur că nu întârzii niciodată. Şi-mi iese!
-luna mai. În culori proaspete, neobosite. Fără legătură cu ziua mea :)

joi, 8 aprilie 2010

Silă


N-ai idee cât de mult iubesc soarele, deşi uneori am un comportament nefiresc: îl privesc prin rama ferestrei, nu-l las să mă pipăie prea insistent. Ieri n-a mai rezistat, m-a tras pe uşă, m-a scuturat de melancolii şi m-a purtat pe străzi. A câştigat. Nu, nu pentru că aş fi fost o pradă imposibilă, acum nu despre asta e vorba. A câştigat prin toleranţă, prin lipsa de discriminare. Luminează deopotrivă obraji ciopliţi-necioliţi, bronzaţi-nebronzaţi, oameni rutinaţi, inexpresivi, inexistenţi. Nu ştiu dacă din bunăvoinţă, dar nu m-a lăsat nicio clipă. Nici când am intra într-o alimentara, în care am cerut cu "vă rog" şi am primit o privire constipată, reacţie la "mulţumesc-ul" meu , nici când câţiva băieţaşi de o vulgaritate nepermisă au aruncat dintr-o maşină în mers, pe ritmuri de scârţa-scârţa poluantă, cuvinte la care -ups- n-am leşinat, nici când am refuzat să dau bani unui cerşetor mai tânăr decât mine, căruia indiferenţa mea i-a atins un soi de demenţă. Dacă am teama că viaţa are să mă abrutizeze incontestabil, este pentru că nu mai văd normalitatea transpirand pe străzi. Pur şi simplu nu mai e. Nu mai e...

Mi-am plimbat dezgustul prin toate părţile şi numai soarele m-a ajutat să-mi ţin dinţii încleştaţi ca să nu ţip. Crede-mă, nu pot să fiu cum mă vrea. Simt cum mă strânge tot mai dureros un sentiment de singurătate, pe care, totuşi, îl prefer la infinit abdicării.

Sunt singură cu oameni în jur. Oameni, sau ce-or fi ei...

marți, 6 aprilie 2010

Vieţile mele...


M-am pregătit îndelung pentru seara aceasta... -dar nu zic bine seara, e mai curând unul din acele momente de trecere dintre un înainte, care aparţine sigur zilei şi un după. N-aş putea spune că îmi fixasem o dată precisă, dar acum am toate semnele că aceasta trebuie să fie. Iată, umbrele sunt aşa cum nu-mi plac, fiindcă mă înşală; sunt necuviincioase şi se prind de alte contururi, agăţând de perete desene pe care nu reuşesc să le desluşesc. Acuz o neputinţă severă şi poate tocmai de aceea simt nevoia să ascult "Nothing really ends". Acum, ca şi atunci, mă ajunge amintirea a ceva; a ceva care e cineva; a cineva care sunt eu.
S-a întâmplat odată să fiu întrebată: "Nu-ţi lipseşte nimic?" Ştiu, întrebare plată, fără ipocrizie, fără invidie, fără curiozitate; o întrebare, în fond... Da, uneori îmi lipseşte o pătură călduroasă dintr-o iarnă de acum o mie de ani, sau o bluză în dungi, sau o pisică neroadă care să-mi adoarmă pe burtă. Dar mai mult decât oricând, îmi lipseşte percepţia pe care o aveam odinioară asupra mea. Îmi lipsesc eu. M-am risipit într-o sumedenie de imagini mute care îmi aleargă prin creier şi devin indisciplinate de fiecare dată când vreau să le pun în ordine, să le suspend într-un timp. Simt că n-am atâta putere ca să le pot stăpâni. Şi aş vrea atât de mult să mă apropii de amintiri! Dar ele se încăpăţânează să se ferească, să treacă pe contrasens, să se alunge cu fiecare an în care mă nasc. Eu mă nasc mereu primăvara, pentru că nu-mi place să ratez începutul. E mai cuminte aşa.
Înţeleg, deci, că asta e seara în care, în definitiv, totul ar trebui să se reducă la un gând. De hârtie. Pe plic scrie: "Când uiţi cine eşti, deschide-l!". Mă simt ca pe un peron, dar nu am bucuria aşteptării plecării, ci neliniştea că trebuie neapărat să-mi iau rămas bun de la cineva. Gândurile mi se îmbulzesc, sunt nişte cochilii sparte care rănesc tot ceea ce ating. Mă decid: trebuie să deschid plicul. Nu-mi calculez secunde, nu respir, nu chibzuiesc. Citesc doar. Scrie aşa: "Vrei să ştii cine sunt eu? Iată o întrebare la care nu ştiu cum să-ţi răspund, dar cu siguranţă tu vei şti. Nu am nume. Sigur, l-am avut cândva, dar acum ce importanţă mai are? Eu am fost. Am fost carne şi sânge şi am locuit o viaţă. Aşa am fost: viaţă, iubire, moarte, dar nu neapărat în această ordine. Nu te lăsa amăgită, logica nu are a face cu nimic din toate astea! Am fost ceea ce eşti tu acum şi sunt ceea ce vei deveni. Sunt vântul proaspăt care îţi respiră pe obraji. Sunt bătaia de inimă care te zdruncină când îţi este frică. Sunt acel miraj alb al castelelor abandonate în noapte. Sunt ecoul paşilor necunoscuţi. Sunt cenuşa împrăştiată în vânt. Sunt muzica unei harpe la care nu cântă nimeni. Sunt ceea ce-i rămâne celui ce s-a rătăcit şi calcă prin locuri neumblate pentru a-şi regăsi drumul. Oricum, nume nu am. Desigur, am avut unul, dar acum ce importanţă mai are? Am o mie de voci şi o mie de poveşti pentru tine, pentru că ştiu că vrei să asculţi şi să nu uiţi".
Moment de gol.Vertij. Întuneric. Şi într-un târziu (un ceas? un an? o viaţă?) mă atinge pe tâmple zgomotul unei lumini care se aprinde. Ce să însemne toate astea, că m-am poziţionat precar între un vis şi altul tot timpul? Tot timpul cui? Pesemne că am păstrat reminiscenţe din alte roluri pe care nu întotdeauna le-am stăpânit şi am vrut numaidecât să mă eliberez de tot ce mi-a fost potrivnic. Aici am greşit. M-am negat, am renunţat la dovezi şi astfel m-am pierdut, am alunecat. Şi a trebuit apoi să trăiesc atâtea anotimpuri în care să mă întreb unde mă lăsasem, fiindcă mă ştiusem cu mine.
Aş putea muri în orice moment, dar ce fericire am să ştiu că tot ce urmează mă va întregi! Surâd gândului şi-l fredonez pe versuri din "Nothing really ends".

joi, 1 aprilie 2010

Letargie


Adevărul este că am plecat deja, deşi nu e sigur că, totuşi, voi pleca. Îmi imaginez deja casa, cu noile obiceiuri, cu întrebările mele plimbate pe muchiile neregulate ale mansardei, pe dungile acelea înceţoşate pe care s-a topit atâta trecut. Îmi imaginez soarele care va intra printr-o altă fereastră, pipăindu-mi neîncrezător obrazul. Îmi imaginez parfumul unui alt râu, cupola unui alt oraş, alt accent, rătăcirea pe drumuri complicate, niciodată paralele... Azi ca ieri, ca mâine. Dacă mai durează, o să îmbătrânesc.

Nu ştiu când mi-am pierdut luciditatea. Poate atunci când n-am mai putut să mă evit? Oricum ar fi, văd cel puţin două soluţii: fie voi reuşi să forţez atât de mult destinul, încât toată această nebunie să mă plesnească necruţător, fie încetez imediat să-mi mai construiesc fantezii care, mai apoi, să se scuture din urma mea.

Nu ştiu să-ţi spun de ce, dar parcă aş avea chef de o realitate care să se impună.


luni, 29 martie 2010

Dilema veche în haină nouă


Întrebare: cum ar trebui soluţionată o dilemă? E greu de crezut că există vreunul dintre noi care nu a cunoscut încordarea mistuitoare a gândului, a frunţii, a sufletului în faţa unei decizii care se îndărătniceşte să se arate.
Răspuns-nu am. Am doar o idee despre cum nu ar trebui niciodată să se întâmple. N-ar trebui să alegem niciodată între două lucruri egale. N-ar trebui, mai cu seamă, să alegem niciodată între oameni. Cum faci, fără să devastezi un suflet? Şi, dacă totuşi ai făcut-o, cum faci apoi să te mai pui de acord cu tine, să nu distrugi toate lucrurile în care te oglindeşti? Oricum aş privi problema- că e o problemă asta- ies învinsă. Cunosc oameni care, crezând că pământul e rotund şi cerul e pentru toţi, au ales cariera, convinşi că cei neglijaţi acasă vor avea resurse inepuizabile de înţelegere şi de susţinere. Cunosc, pe de altă parte, şi oameni care au renunţat la visuri pentru a se conforta cu căldura unui cămin înşelator. Niciunul nu a ieşit în câştig. Îndiferent de opţiune, de oportunităţi, de alternativa aleasă, a rămas un acut sentiment al frustrării. Lipsa a ceva ce simţi că te-ar întregi poate fi dureroasă, cu atât mai mult cu cât tu însuţi ai contribuit la instaurarea ei. Dar viaţa e construită din trepte şi nu e musai ca acestea să fie urcate de fiecare dată. Urci câteva, mai şi cobori, important este ca atunci când ai făcut bilanţul să constaţi ca esti mai sus decât atunci când ai pornit. Nu e un secret faptul că existenţa noastră este o sumă de alegeri şi numai timpul poate cu adevărat hotărî dacă ele, în momentul întâmplării lor, au fost şi inspirate. Se întâmplă adesea să ne lăsăm pradă impulsurilor, să fim ispitiţi de o altă felie de banal, numai că mai frumos împachetată, pentru a rezolva relativ uşor dilema care ne macină. Eu cred totuşi ca omul aflat în criză trebuie să dispună de o balanţă extrem de sensibilă, pe care să depună tot, până într-acolo încât să rămână nud în faţa propriei conştiinţe. Şi mai are nevoie de ceva: de timp! Nu cunosc situaţii rezolvate rezonabil în grabă. Peste acestea trebuie să se suprapună înţelepciunea, chibzuinţa, spiritul critic, dar şi sensibilitatea. Şi în momentul în care decizia e luată, nu fără a mutila o parte din tine, cu siguranţă nu ai de ce să te mai îndoieşti vreodată că nu ai făcut alegerea potrivită. E o chestiune circumstanţială pe care niciun manual de morală n-ar putea-o explica. Ea ţine de oameni şi de împrejurările în care aceştia se află.

duminică, 28 martie 2010

Atenţie, câine rău!


Indiciu: azi trebuie să mă ocoliţi, fiindcă muşc. Apropierea de spital şi apoi respirarea aerului său greu, rostogolit din fiole, sunt mereu traumatizante. Sunt antidotul împotriva oricărei iluzii. Sărbătoarea florilor şi-a născut primăvara sub cer plumburiu, sub neon intermitent şi sub priviri indiferente...
Mă voi întoarce la mine în curând. E o ameninţare!

vineri, 26 martie 2010

Tranşee


Să se adapteze, nu i-a fost niciodată uşor. Nu reuşea. Poate de aceea se arăta exact aşa cum era: dezarmată, sentimentală, fără saltea, într-o lume de saltimbanci mult mai abili decât ea.

Când a făcut duş, a căutat apa care să-i reînnoiască pielea şi gândurile. Apoi a sărutat ceaţa lipită de oglindă. S-a îmbrăcat fără grabă, fără entuziasm, cu mintea la bărbatul pe care trebuia să-l întâlnească în seara aceea, deşi îşi promisese altceva.

Pentru cei mai mulţi, iubirea e un război nesfârşit, cu spaţii cucerite şi bătălii pierdute, cu medalii uneori... Pentru ea, era un şanţ în care cădea. Nu se silea niciodată să se recupereze, ci îi plăcea să rămână cu tâmpla lipită de puls, pentru a vedea toate nimicurile de la suprafaţa pământului, spre care nimeni nu se învrednicea să-şi arunce ochii: fire de iarbă, case de melci, linişti, nelinişti... De la un timp însă, obosise să iubească acelaşi bărbat, ale cărui priviri deveniseră opace. Obosise să ofere cuvinte, să inventeze ore, să dedice şi să trimită bucăţi de inimă care să se topească pe limbă precum caramelele. Şi obosise să primească în schimbul a toate doar monotonie şi fraze sparte.

Ieşi din casă lăsând uşa întredeschisă, pentru ca el să poată intra şi să poată vedea scrisoarea de pe perna ei. În seara asta a simţit că trebuie să-şi elibereze buzunarele de toate panglicile albastre...

"Aş fi vrut să ştii să-mi dăruieşti ceva preţios, ceva ce aş fi putut avea doar eu, ceva unic, dar care să nu te coste nimic. Ce ştiu eu... mirosul unui gând, firimiturile de la micul dejun, aerul pe care l-ai respirat azi-noapte... Te-am rugat de atâtea ori în visele mele să mă ţii de mână atunci când îmi place să trăiesc simplu, ca o apă limpede.. Doar în vise ţi-am spus, pentru că altfel, m-ai fi făcut să mă simt ridicolă. Ştii ce mi-ar mai fi plăcut? Să cânţi pentru mine. Cu ochii, cu inima. Fără rimă. Fără noimă. Fără zgomot. Aş fi ştiut atât de bine să te citesc! Dar dimineţile au zdrobit fiecare din femeile în care am fost; o dată am căzut de pe o stâncă aflată într-un echilibru fragil, altă dată am fost sufocată de cerul prea aproape, uneori s-a întâmplat să iau un tren greşit... Mi-ar fi fost egal dacă m-ai fi pus în lanţuri, sau pur şi simplu m-ai fi prins de încheietura mâinii aşa cum, poate, făceai atunci când erai mic şi te legai de firul balonului. Şi de fiecare dată când ai fi avut chef să urli, ţi-aş fi surâs."

Vârtejul scărilor o făcuse însă să-şi schimbe ideea. Se întoarse în cameră, înşfăcă plicul şi-l ascunse în buzunar. Alături de panglici. Ieşise înainte ca el s-o găsească acolo. Oricum, toate cuvintele s-ar fi risipit în aer şi ar fi plesnit înainte ca el să le poată înţelege...

Când a sosit, el nu a găsit nimic: nici ecoul parfumului ei, nici urma, nici amintirile. Nu le-a avut niciodată în el. De pe oglindă dispăruse umbra sărutului. Luase şi aerul cu ea, singurul lucru care îi servea ca să trăiescă în şanţ, sub paşi şi nepăsări. Printre rădăcini...

miercuri, 24 martie 2010

Praf


De-ai şti câtă lume îşi pune visele într-o valiză pe care apoi o sigilează în aşteptarea unei călătorii pe care, poate, nu o va face niciodată! Nu ştiu exact cât le ajută unora că strâng, smulg, împing, ascund... Dar ştiu ce se va întâmpla la un moment dat: când valiza nu va mai putea fi închisă, ea va plesni, va exploda, iar visele lor se vor zdrobi, de nici praful nu va rămâne...
Nu spun că eu aş fi altfel, n-am avut niciodată pretenţia că aş fi originală. Iată de ce am obişnuinţa să călătoresc. Des. Ca să-mi golesc bagajul puţin câte puţin. Doar în felul ăsta simt cum iluziile prind viaţă, devin concrete, aşa cum e apa filtrată de crăpăturile unui zid.
Acum am toate semnele că se apropie un astfel de moment şi simt că am nevoie să păşesc printre oamenii unui oraş care să nu fie al meu. Eventual un oraş în care să fie frig, pentru ca totul să se conserve mai bine... Oricum, îmi vor ţine amintirile de cald. Nu, nu te îngrijora, din călătorii, de regulă, mă întorc.
Am chef să mă îmbăt. Cu orice...

luni, 22 martie 2010

Gust dulce/amar


Duminică seara: eveniment organizat de Florina, de la Centrul Cultural. Serată cu ştaif şi un meniu ales pe sprânceană: concert Blues Poems cu Mike Godoroja, animaţie versuri+ mişcare scenică+cântat/zbierat (nimic insuportabil, totuşi)- Dan Mircea Cipariu (descendentul lui Timotei, fondatorul Academiei).
Am o singură teamă: ca bătrâneţea să nu-mi afecteze iremediabil sistemul nervos central. Exemplificări:
1. Un poet gălăţean important nu avea toţi boii acasă şi a reacţionat public de câteva ori; eu, cel puţin, am înţeles pe cine înjura, dar nu vedeam motivul...
2. La masa de lângă mine erau tataii care au publicat, mai mult sau mai puţin, în cariera lor. Buuun. Nu spun că erau torturaţi de muzică şi bănuiesc, de eveniment în sine (deh, artiştii...), dar, după ce au ras tot din farfurie, au făcut un scandal chelneriţei de-mi venea să mă ascund sub masă. Scena era cam aşa: unul, nu dau nume, cu bărbia mânjită de unsoare şi cu farfuria lună cheamă chelneriţa şi-i spune: "Păi e posibil, doamnă, o asemenea bătaie de joc, ce ruladă de ficăţei era asta, nu avea niciun gust!" Vecinul lui de masă, cu firimiturile căzându-i din gură şi fălcile fremătând confirma: "Da, da, este adevărat!" Ce credeţi că au pretins: alte porţii, de data asta condimentate mai cu simţ de răspundere. Bleahhhh
3. Faza cu Cipariu la masa mea n-o mai povestesc! Hahaha
Lăsând cârcoteala la o parte, evenimentul a fost reuşit, păcat de oamenii care au populat restaurantul. Boemi, artişti.. Pe naiba! Pun pariu că în timp ce cânta Godoroja ar fi dat oricât pe o bucată de salam...

duminică, 21 martie 2010

Fidelitate


Din "The Kite runner", ecranizarea romanului lui Khaled Hosseini, "Vânătorul de zmee", am reţinut că fidelitatea unui prieten poate fi superioară oricărei atrocităţi care l-ar determina să trădeze. Încă nu mi-am dat seama dacă faptul e legat strict de vârsta copilăriei. Ce-i drept, în timp omul se perverteşte. În orice caz, e o poveste sfâşietoare despre Afganistan şi războaiele sale absurde, dar, mai mult decât orice, despre solidaritatea umană. De citit, de văzut, nu de povestit...
România, te iubesc!

sâmbătă, 20 martie 2010

Nesigur


Să ne înţelegem... fata asta, care nici măcar nu-mi este prietenă, are o relaţie la (mare) distanţă de trei ani. De câteva săptămâni el "nu se mai simte sigur" de relaţia lor. După luni de zile în care nu se văzuseră, după ce i-a ratat ziua de naştere din ianuarie, pentru că biletul de avion costa prea mult (hmmm), băiatul ăsta a luat un dus-întors între care intrau mai puţin de 24 de ore. Să spun drept, m-a uimit corectitudinea bărbatului (ăsta da bărbat, ia o hotărâre: "te las" şi vine să ţi-o zică în faţă, frate; ei, asta nu-i de colo). Deşi nu-l stimam defel, m-am agăţat de rama ferestrei să-i privesc, să văd ce se întâmplă (ştiu, sunt curioasă ca o maimuţă). Ei bine, se întâmpla că tipul s-a dus la ea, a plâns la greu continuând să spună că nu e "sigur", în timp ce ea a plâns la greu şi atât.
Acum el e într-un avion care-l trimite acasă, în timp ce ea este acasă cu o durere de stomac năucitoare, fără să ştie cum are să arate viitorul ei, viitorul lor... dacă mai există vreunul. Dacă ea ar fi fost prietena mea, i-aş fi spus-cât de simplu posibil- că în poveştile la distanţă afirmaţia "nu sunt sigur" are sigur nume şi prenume; de regulă feminine; de regulă cu ţâţe mari...
Dar nu e prietena mea, aşa că-mi ţin gândurile pentru mine.

Hematom

Foto: Bianca Galiano

Am o vânătaie. De câteva zile privesc galaxia de capilare rupte care trec din roşu în albastru, din violet în galben. Am văzut-o îmbobocind, apoi explodând. Nu mă deranjează fizic, doar vizual. Aşa se întâmplă de fiecare dată când prin vine îmi trec amintiri tulburi şi nopţi îmbrăcate-n întrebări.
Indecizie: să unesc toate punctele ca într-un joc din revistele de epigrame, ca să văd ce figură ar ieşi, sau să scrutez desenul aşa cum ar face-o o ghicitoare în cafea care, oricum, m-ar minţi?

miercuri, 17 martie 2010

Normalitate


Pentru ce mă tulbură acum, bănuiesc un răspuns, sau, în orice caz, ceva ce i-ar putea semăna. E greu de spus, pentru că trebuie să mi se confirme cel puţin o teorie. Înainte totuşi, trebuie să adresez o întrebare unor persoane. Două la număr. Una cred că nu-mi va răspunde, sau în cazul cel mai fericit îmi va servi o minciună. Despre cealaltă, ce pot să spun? Mi-aş dori să mă stimeze într-atât încât să-mi spună adevărul. Explozia asta de duplicitate mă biciuieşte până la coşmar şi cumva simt că pretenţiile mele sunt incompatibile cu orice realitate. Şi, în fond, eu nu sunt decât un caz neutru de umanitate, de o insuportabilă (uneori) normalitate. Ar trebui mă resemnez? Încerc să ajung până la capătul gândurilor, să aud ce-mi şoptesc. Aştept, aştept, aştept. Dar mi se pare că tace ceva...

duminică, 14 martie 2010

Pace


Cititul compulsiv îi alimenta nevoia de a asimila cuvinte care nu-i aparţineau. Nu ştia dacă ale lui erau prea puţine sau, dimpotrivă, prea multe, dar voia permament să se piardă în fantezii ce nu erau ale lui, pentru a nu se simţi atât de singur. Călătorea mult, şi cum gândurilor le închisese temporar uşa, o făcea cu mijloacele care îl transportau fizic. Locurile şi oamenii reuşeau să-l surprindă prin noutatea lor, să-l liniştească şi să-i dea iluzia că e viu, că nu suferă nici mai mult, nici mai puţin decât alţii. Prefera avionul din raţiuni practice: deşi nu se ocupa cu ceva anume, nu avea prea mult timp. Şi apoi, orice alt mijloc îi stimula imaginaţia, îl determina să uite de concret şi nu, nu era deloc în regulă. O ştia bine, i se mai întâmplase să se amăgească, dar sfârşea mereu în acelaşi punct: până şi oglinda se sparge când ochii care o privesc-deschişi prea larg- trădează disperarea. Cu timpul de reflecţie nu fusese niciodată atât de ostil şi, de altfel, puţin îi păsa că lucrurile se întâmplau aşa. N-avea în faţa cui se preface, iar cu el încetase să se mai joace, fiindcă nu-şi făcuse decât în ciudă până atunci...
Într-una din călătorii, pentru a tempera neliniştea zborului, a optat pentru o carte care promitea destindere. Se înşelase. Într-un punct al poveştii, personajul cu care el însuşi empatizase murise într-un accident. De avion...
Ce gust bun are liniştea!

vineri, 12 martie 2010

Cine are un foc?


Aveam un grup de gânduri care stăteau, adică făceau ce fac de obicei: nimic. Şi m-am decis: pe o parte le-am trimis în vacanţă, fiindcă eu deocamdată nu le puteam însoţi; oricum, cred că au rătăcit drumul, fiindcă mi s-a spus că n-ar fi ajuns la destinaţie. Din cele rămase, unul privea în depărtare punându-şi întrebări stranii şi dându-şi răspunsuri pe măsură. Unul se gândea la ceva ştiut numai de el şi roşea ca un cretin. Unul a explodat într-o mie de bucăţi care se rostogoleau prin creier. Unul mic, dar tenace, continua să spună: "Ce tare sunt azi!", după care s-a ruşinat şi s-a ascuns cu arme, cu bagaje, cu tot... Unul a spus: "Gata, ar fi timpul" şi a alunecat din cap în stomac. N-am ştiut sigur unde se putea afla, apoi am înţeles că pentru a-l găsi era de ajuns doar să mă fi uitat la dâra aia fină de durere. După o vreme, însă, cel care stătea deoparte şi privea niciunde s-a întors şi a dat foc tuturor celorlalte gânduri rămase.
Şi-a zis că era nevoie de puţină căldură...

miercuri, 10 martie 2010

Cuvinte


Cea mai emoţionantă replică din filmul lui Benigni, "La tigre e la neve", pe care o reproduc din memorie acum, când încă mai am zâmbetul strâmb şi ochii sclipicioşi: "Dacă moare ea, n-am decât să deşurubez toate stelele, să fac cerul sul şi să-l arunc într-un camion. Nu mi-ar mai trebui!"

marți, 9 martie 2010

Reacţii sub zero


Există oameni-statui: o lovitură de ciocan sau de daltă ar fi de ajuns ca să le dea un alt chip. Dar înăuntru de tot rămân murdari, îi ştii după mirosul care te ţine la distanţă.
Există şi oameni-scut: simţi cum îţi întind de departe o privire şi-o leagă strâns de trupuri din care fac remedii contra curiozităţii.
Mie îmi plac oamenii-linişte: în poala mamei şi a bunicii am visat cel mai frumos şi m-am regăsit de fiecare dată mai bogată.
Iar în mijlocul tuturor sunt eu, neprogramată genetic pentru întâlniri cu suflete urâte, cu priviri răuvoitoare... (şi cu iernile prea lungi lungi- să nu-mi staţi în cale în perioada asta, sunt antisocială!)

luni, 8 martie 2010

Lecţia de retorică


Am închis o clipă ochii şi ziua a dispărut. Cine ştie dacă o zi care a murit merge în paradis? Cine ştie dacă sentimentele pe care le am acum sunt în ton cu ceea ce se întâmplă, sau sunt explozia tuturor lucrurilor reprimate în trecut? Cine ştie?
Nu, nu caut răspunsuri.
Eu caut mereu întrebări.

vineri, 5 martie 2010

Homo informaticus


Evoluţia omului? Terminată. Timp de secole, oamenii de ştiinţă şi creatorii de literatură de anticipaţie au încercat să realizeze un profil al omului viitorului, pe care l-au imaginat cumva ca sclav al tehnologiei, capabil să execute comenzi numai cu forţa gândului. Ei bine, am ajuns în punctul în care toate fanteziile s-au adeverit, pentru că elementele care permit evoluţia (selecţia naturală sau mutaţiile genetice) s-au cam epuizat. Trăim în era informatică şi, ca atare, se naşte o nouă tipologie de homo sapiens sapiens; este vorba, fireşte, de homo informaticus.
Fenomenul multimedial ce are ca bază reţeaua de internet este alimentat de mecanisme dintre cele mai variate: psihologice, sociale sau culturale. Pe lângă libertatea pe care o promovează, acest univers înseamnă, fără îndoială, deschidere, inovaţie, comoditate, spargerea unor bariere pe care contactul direct ar putea doar să le întărească mai mult. Ca să restrâng spectrul "analizei", mă voi referi la o categoria aparte, a celor care manifestă predispoziţie pentru cuvântul scris la tastatură. Profesia: forumist. Nobilă, în fond. Neremunerată, din păcate. Pasiune, viciu?
Speciile umane au evoluat (!?) şi au condus către aici. De aceea, e cu atât mai dificil pentru sociologi să introducă între nişte repere exacte această categorie de indivizi. Eu nu sunt specialist, dar pot observa, fără a generaliza, care sunt aspectele care pot fi trecute în descrierea postului. După o strădanie de un milion de ani a fiinţei umane de a ajunge în poziţie bipedă, aceasta se mulţumeşte cu un scaun (nu întotdeauna comod) mai mult decât suficient pentru minimele sale necesităţi de a-şi detensiona musculatura (exclusiv a degetelor). Totodată, nu mai priveşte realitatea înconjurătoare şi nu mai participă la ceea ce ar putea ea să ofere, ci o spionează printr-o fereastră de... 17 inch. Deşi nu vorbeşte cu nimeni, pentru că nu încurajează comunicarea verbală, ar putea avea totuşi nenumărate vizite pe zi. Uneori e mai simplu să te întreţii cu necunoscuţii, lor chiar le-ai putea spune/scrie orice, fără teama de a fi ridicol. Apoi, forumistul nici măcar nu mai are un nume, o biografie precisă, ci o siglă sau un nickname care să-i servească pentru identificare/autentificare. Mai mult decât atât, sub protecţia anonimatului, se sporeşte curajul şi-de la caz la caz- se deformează adevărul. Fiind un vânător de informaţii, va avea întotdeauna un răspuns potrivit pentru cei în căutare de aşa ceva. Ce mai contează că acela nu vine din nimic ce ţine de fiinţa lui, de sensibilitatea sau gradul său de cunoaştere şi de înţelepciune. De altfel, nu iubeşte prea mult limitele. El e liber, mai ales în ortografie şi sintaxă. Nu e de mirare că sunt din ce în ce mai mulţi cei care au uitat combinaţiile de litere care formează cuvintele limbii române, considerând că e mai klumea să utilizeze noul alfabet. Ca să nu mai vorbim de consumul de energie... intelectuală (dacă e cazul) sau electrică (mereu). El e justificat doar atunci când cineva, de aiurea, şi-a împlinit prin tine un vis, s-a eliberat e o angoasă sau a găsit soluţia care să îi schimbe ziua sau, cine ştie, poate viaţa.
Am evoluat, e adevărat, dar simt că, pe undeva, ne-am consumat toate resursele şi că nu va dura mult până când ne va fi dor de ceea ce eram înainte: oameni vii, cu prieteni, cu dorinţa nebună de a cunoaşte lumea prin ochii noştri, cu zbuciumul nopţilor în care căutam răspunsuri pe care doar noi ni le puteam da. Urcuşul a făcut o boltă, iar acum suntem pe pantă; nu durează mult până vom aluneca. E o iluzie să credem că există mai bine de atât. A existat, dar am ratat momentul, nu am ştiut când să ne oprim.

joi, 4 martie 2010

Firescul din noi


I.
Bogdan- Doamna, eu azi vreau să vă dăruiesc două buchete de flori.
(Nedumerire)
Bogdan- Unul pentru că a venit primăvara, altul pentru că nu mi-am învăţat.
Profa-Accept doar unul: cel care anunţă primăvara.
Bogdan- Da, dar nu ştiţi care dintre ele este! Nu vă rămâne decât să le primiţi pe amândouă. Şi să mă pupaţi corespunzător!
(Râsete)
Profa eram eu.

II.
Sunt datoare cu o explicaţie. Nu, nu m-am trădat! Da, aş fi putut-o face. Ar fi fost cel mai uşor. Fără detalii inutile şi fără consum de energie. Provocare: cum vorbeşti unor tineri cu priviri ce glisează de la alunecoase la "lasă-neee!!" despre adevăratele valori? S-au mai înduplecat, dar tot refractari sunt...

III.
Un drum spre casă într-un mijloc de transport în comun în scop experimental. Privirea e indecisă: afară? înăuntru? Afară soare, oameni înviaţi în aceleaşi haine monocrome, asfalt la greu. Prin urmare... nimic. Înăuntru, un invalid în picioare. Am sânge pe creier. Încerc să înţeleg ceva, să surprind măcar un gest instinctiv de solidarizare. În zadar. Mă uit la oameni. Rând cu rând. Nimeni nu vede? Experimentul meu eşuează, e inutil să duc o campanie de... orice... în faţa unor astfel de... handicapaţi?!?! ( de vreme ce ocupă locurile siglate)

luni, 1 martie 2010

Eroii mei


Eroii mei nu au chip- nu pot fi văzuţi; ei sunt suflete cu gânduri. Ador să trăiesc printre oameni posedaţi de idei care le năvălesc închipuirea, idei pline de carne şi de sânge, rod al neliniştii care stăruie în ei. Şi nu mi-e teamă să spun că totuşi eroii mei -aşa spectrali cum sunt- trăiesc, ei nu se pot confunda şi nici substitui. Zic: trăiesc…dar cum? Dezorientat, dureros, maceraţi de întrebări, însetaţi de sensuri care nu se văd. Şi, mai presus de orice, risipindu-se în gânduri care îi gândesc pe ei. Ei suferă de o extraordinară maladie a sincerităţii şi, pentru a nu se anula, se conservă. În memoria lor şi a altora. Tocmai fiindcă simt că există ceva înapoia atâtor lucruri ale prezentului, pe care numai proiecţia în trecut le-ar putea incendia cu raze de înţelegere adevărată. Au amintirile vreo logică? Pe cea a cronologiei nicidecum… Ele sunt fireşti în măsura în care nu ţin de nicio determinare exterioară, obiectivă. Memoria –atata timp cât e vie-este singurul aliat care nu le dă iluzia unei risipiri inutile, căci deschide o mare de posibilităţi. Dar nicio obligaţie. Cel mai mult îi iubesc pentru că îmi permit să rup fâşii din ei, ca să pansez cu ele rănile gândurilor mele.
A fi angrenat în jocul minţii din viciu şi a eşua în memorie-iată suprema libertate a eroilor mei…

duminică, 28 februarie 2010

Semne


Noapte. Pat de spital. O insomnie solitară întâlneşte alte insomnii. Şi uite aşa, dintr-o bolnavă încordare, într-un spaţiu ostil, departe de suflete dragi şi frumoase, ţâşnesc toate lucrurile care până atunci nu s-au vrut spuse. Dintr-odată, noaptea a devenit prea îngustă. Imposibil să cuprindă atâtea spasme! Dar toate trec de parcă n-au fost, deşi în momentul lor le vezi cum ţi se împotrivesc cu duşmănie. Bine măcar că lumina aduce cu ea paşii obişnuiţi ai coridoarelor şi ai saloanelor, paşi ce poartă povara unor alte existenţe, prea indiferente sau prea imunizate la suferinţă. Se face că mereu zilele sunt mai uşor de îndurat, pentru că minutele nu mai aparţin gândurilor tale, ci comprimă flash-uri, crâmpeie de imagini şi sunete pe care nu le înregistrezi, dar care nici nu te lasă singur cu singurătatea ta. Ele au o simplă funcţie ornamentală. Nu-i rău totuşi când mai vine la cineva câte un vizitator, când o soră te plimbă plictisită şi prea abătută pentru că peste greutăţile ei, ai depus şi tu greutatea corpului tău aproape imobil. Dar oamenii vin şi pleacă, unii privesc cu compasiune, unii cu teama că acea încăpere este locuită de prea multe suferinţe.
Fiecare are un istoric trist, să ştii! Durerea ta nu e cu nimic mai violentă şi mai nobilă decât a omului aceluia paralizat pe care îl schimbă fiică-sa cu grijă de mamă. Sau decât a bătrânului cu ochelari de soare demodaţi care a etalat pe noptieră pendule, ceasuri şi clepsidre. Cică trebuie să sune acasă la o anumită oră. Trăieşte pentru ora aia, cu atât mai mult cu cât ieri nu i-a răspuns nimeni. Dar astăzi, cu siguranţă, cineva, ca şi el, va sta cu mâna pe receptor şi cu ochii pe ceas. Va aştepta, pentru a savura şi mai mult victoria convorbirii de la oră fixă.
Ce ironie! Există întotdeauna cineva care să ne amintească de "nemurirea sufletului". Azi e tipul ăla care se pretinde surdo-mut, nu prea rău îmbrăcat; pariez că atunci când îşi termină rondul prin saloane, se parchează nu în tramvai, ca mine, ci într-o maşină demnă de cauza pentru care luptă. Împarte iconiţe la supra-preţ, nu e rău, nu-i rău deloc. Dacă nu ai una la portofel sau în buzunarul pijamalei dungate, nu te înduri să i-o înapoiezi "bietului" băiat, ci o cumperi, mai ales că în condiţiile în care te afli, parcă-parcă simţi că îl vrei pe Dumnezeu mai aproape. Dar tu nu ai cumpărat-o, ci ţi-ai pus-o pe piept, aşteptând. Imaginea ta, aşa, m-a făcut să am o altă tresărire, mai dureroasă decât atunci când te chinuiai să-ţi duci sticla de lapte la gură, dar nu puteai, fiindcă îţi tremurau prea tare mâinile. Sau ca atunci când ţi-ai agăţat privirea de a mea şi eu n-am avut curajul să nu mă feresc. Băiatul şi-a luat marfa şi s-a dus. Cred că mai degrabă ţi-a smuls-o de pe piept, furios poate că nu a avut o zi prea bună. Desigur că le are şi el pe ale lui... Eu plec tristă-tristă, cu ochii inceţoşaţi. Nu din cauza ta, pentru că abia în acest precis moment mă gândesc la tine, ci din cauza celui pentru care mă aflam acolo.
Noapte. Pat de spital. Linişte. Linişte. De ce nu ţi-a lăsat iconiţa pe piept? Locul ei era acolo şi tu ai ştiut asta. Ce e viaţa? Ce e moartea?

sâmbătă, 27 februarie 2010

Horoscop


Am învăţat cu greu să gândesc în cuvinte, însă-şi acum- uneori simt furie faţă de ele, pentru că nu s-au inventat destul... Ce noapte disonantă! A lovit prea puternic clapele unui instrument pe care am ştiut mereu cum să-l iubesc! O noapte cu zgârieturi... am vrut să văd ce este dedesubt. Mi-ar fi fost mult mai uşor să cred în magie, în îngeri păzitori sau în călătoria în timp. Dar eu m-am pătruns şi m-am aflat. Am aflat că:
-ştiu exact ce vreau
-ştiu exact ce nu vreau
-ştiu exact ce mi-ar plăcea, dar nu vreau să pierd mai mult timp, pentru că asta m-ar împiedica să obţin ceea ce vreau într-adevăr!

vineri, 26 februarie 2010

Împreună

Este mereu surprinzătoare o emoţie, chiar şi când, în căderea ei, curge dintr-un suflet muşcat imperfect. O emoţie ştie să cadă, ştie să se şi ridice, levitând în căutarea locului de unde a fost smulsă, urmărind o logică fără pic de logică, dar, în cele din urmă, tipărindu-se pe acelaşi desen.
E greu să înşirui toate lucrurile care mă impresionează, de altfel ele sunt camuflate de tăcerile mele cele mai neputincioase. Pot doar să spun că de la o vreme încoace m-am lăsat găzduită de ceva mai mult curaj, acum pot căpăta şi expresii exterioare care se măsoară în timp, implicare şi (in)satisfacţii. Cred că am început să mă demediocrizez, iar sentimentul pe care mi-l dă această conştiinţă e unul frumos, prins în piruete colorate. Am devenit, deci, incapabilă de orice fel de violenţe, mai ales lăuntrice. Pe celelalte, oricum nu prea le aveam, le cunoşteam inutilitatea. Şi consecinţele! Le vedeam totuşi săpate în chipuri, mânjind gesturi şi porniri, şi priveam oamenii care le afişau, cu compasiune sau revoltă. Şi altceva nu mai făceam. Mă întorceam de fiecare dată în confortul existenţei mele lipsite de ameninţări şi mă străduiam să-mi dezlipesc gândurile de tot ceea ce le făcea mobile şi grele. Mi-am vândut emoţiile pentru un pic de comoditate. În realitate, nu eram instalată nici în tihnă, nici în uitare, ci într-un soi de concesie îmbrăcată frumos, ca să nu mai miroasă a trădare. Acum nu mai pot să simulez indiferenţa, pentru că toate lucrurile pe care las impresia că le ignor, încep să mă strivească. Un copil trist, o stradă murdară, ce lucru trist! Lumea asta pare un spital cu nebuni agonizaţi de tranchilizante care, sub imperiul tratamentului, nu pot deocamdată percepe starea nenorocită în care se află. Eu am ieşit din sevraj şi primesc realitatea în ochi, în piept... Mă supără, mă contrazice. Nu coincidem. Se cere modelată. Aştept să mai iasă câte unul din comă ca să mă însoţească. Împreună să urlăm, să luam la palme pasivitatea şi indolenţa. Poate nu vom schimba nimic, dar ne vom acorda vocile, vom renunţa la discreţie şi vom da un semnal. Poate n-or fi toţi surzi! Pe scurt, azi mă simt neîncăpătoare şi vreau să împrăştii cu bine.
Emoţiile şi-au găsit drumul înapoi, dar s-au întors mai robuste, pentru că, izbindu-se de pietrele pe care le-au crezut oameni, s-au fortificat.

joi, 25 februarie 2010

Coincidenţe


Aşa m-am luminat astăzi când am cunoscut o omuleaţă consumată de întrebări, cu idei fâstâcite şi suflet plutitor! Sunt mai hotărâtă ca oricând să nu mă mai aştern în a mea pasivitate meditativă, ci să combin ceva... nu mi-e greu să-mi dau seama de direcţie, îmi trebuie doar vânt din spate. În căutările mele curioase am întâlnit-o, stătea ascultătoare în bucata ei de pagină, nu prea încântată că unii oameni insistă să o perceapă optimistă şi echilibrată. Poate ne vom cunoaşte îndeajuns de bine încât să o pot descrie şi eu. Sau poate nu...
Mie nu-mi plac clişeele. Şi apoi, întotdeauna am gândit că pentru a înţelege oamenii, nu e nevoie de cuvinte, ci de instincte. Ce teoremă reductivă face ca o fiinţă să încapă în două cuvinte? Cât de pline trebuie să fie ghemurile acelea de litere, aşa încât să agaţe în derularea lor şi senzaţii, şi impresii, şi... Sunt cucerită când întâlnesc oameni frumoşi pentru că, prin contrast, aceştia par strălucitori şi inofensivi.
Există un loc în mine care nu poate fi umplut decât de... mine. Încerc să mă conserv cu elanurile mele de acum... doar mintea vreau să-mi mai explodeze de câteva ori în călătoria asta. Şi din cea de acum reţin: tot mai marea încredere în intuiţie, putinţa de a mă desprinde de corpul meu şi de a mă lipi în acelaşi loc, fără suprapuneri infidele, solidaritatea, claustrarea asumată, în compania a tot ce-mi place şi ochii sclipicioşi. Sunt dispusă să mă arăt aşa şi celorlalţi, dar n-aş vrea, ca în descrierile lor, să mă înghesuiască în fix două cuvinte; m-ar tortura. M-ar deforma. N-ar mai vorbi despre mine, ci despre un schelet pe care s-ar etaja mii şi mii de destine.
Azi ne-am luat de mână. Încântată!

miercuri, 24 februarie 2010

marți, 23 februarie 2010

luni, 22 februarie 2010

Bucăţi


Ce mulţi sunteţi azi aici! Trebuie să mă retrag în singurătate, să mă reculeg, să-mi caut carnea trecută prin fire de somn, s-o dăruiesc din mine şi să nu-mi fie aspră... Cât am crezut că lumea e rotundă, nu mi-a fost teamă să mă-ntâlnesc cu mine; abia apoi m-am strâns, am vrut să mă conţin, dar n-am mai încăput! Am plesnit sub presiunea gândurilor prea grele şi, într-un efort de neomenescă voinţă, mi le-am lichefiat, mi le-am tâşnit prin toate golurile ce ar fi trebuit să mă închidă, să mă ascundă. Aşa, în libertate, s-au risipit şi nu s-au mai găsit niciodată! Dar dincolo de fiinţa mea, şi-au pierdut densitatea şi în loc să se lovească de pietre şi de oameni, au plutit suple, s-au amestecat cu aerul, fără zgomot şi fără urme. Se înălţau şi doar eu le simţeam neastâmpărul. Doar eu... Nu e adevărat că m-au vindecat. Au lăsat doar un pic de spaţiu pe care, oricum, di nou, îl vor umple toate chinurile universului. Pe care-l credeam rotund... complet... A trecut mult timp de atunci. Acum nu mai cred, doar simt. Simt uneori teama de a-mi aduce aminte de mine şi de tot ceea ce mă alcătuieşte: visuri, inimi, soare şi încă primăveri... Aşa că, îmi cer scuze, dar e vremea să îmi recapăt liniştea şi asta o pot face doar izolându-mă de oameni... Cu mine, am terminat de mult, nu mai este nicio primejdie. Poate mâine mă întorc întreagă!

duminică, 21 februarie 2010

Ştii tu!


"M-ai lăsat fără cuvinte, ca pe o primăvară, cu gânduri care se umplu de tine lăsând sufletul uşor. Vreau să te ridic pe aripi de hârtie, să inventez poveşti şi să zburăm ascunşi sub mii stele." Aşa am reuşit eu să traduc un cântec frumos. Ceea ce exprimă e un clişeu? Nu mai puţin decât filmul de aseră. Nu am greşit când am spus că în lumea asta sunt puţine idei în jurul cărora se învârt oameni pricepuţi care să le pună într-un infinit de forme. Dar istoria e mereu aceeaşi: oameni care se îndrăgostesc şi care se pierd. Nu ne place să ştim ce se întâmplă după iubire. Câteodată mai aflăm, împinşi de o curiozitate morbidă sau de destin, dar, de regulă, vrem să trăim poveştile până la mijlocul lor. Până acolo unde totul e în concordanţă cu visurile noastre. Cealaltă parte cui îi este destinată? Nu ne interesează, atâta timp cât nu nouă! E o zi frumoasă, sunt în acord cu mintea şi cu sufletul meu, sunt mulţumită de tot ce întreprind, de felul în care mi-am alcătuit viaţa, de oamenii care mă însoţesc în aventura asta, de omul care mă colorează; e absolut adorabil. Nu ştiu cât mai e din poveste, între timp mulţi din jurul nostru au rupt-o şi au înnodat-o pe a lor, iar noi nu am făcut niciun efort vizibil ca s-o derulăm fără primejdii. Mai bine mă opresc, sunt lucruri pe care cuvintele le vulgarizează. Şi apoi devin penibil de sentimentală. Nu îmi place să vorbesc de iubire. Nici nu ştiu cum se rosteşte "te iubesc!" Mă simt stingherită. De ce să pierd vremea pe vorbe, când pot s-o simt? Restul se contruieşte de la sine.

sâmbătă, 20 februarie 2010

Azi sunt uşor de mulţumit


Soare-până mai ieri- mic şi obraznic, azi ai intrat tot sub pielea mea şi te-ai făcut atât de mare, încât ai luminat toată jumătatea mea de planetă. Acum ştii că te-am iertat. Mi-ai dăruit o zi cu miresme neîncepute, împletite din vânturi cu sonorităţi muzicale şi ape. Am capitulat. Am păşit cu nesiguranţă şi nu mi-a mai fost teamă. Nici frig, nici somn, nici greu. Vreau să rămână totul amprentat în memoria mea. Uite chiar acum îmi fac un semn. Adânc, de sânge şi de lumină. O jumătate de zi de viaţă de om cu muuulţi oameni, cu muuult zgomot, cu sute de destine ce se ciocneau în derivă, se urmăreau, se croiau. Soare, tu ai făcut asta? Cine oare ne-a lăsat impresia că pentru a fi fericiţi trebuie să ieşim din noi, să explodăm într-un spaţiu deschis şi apoi să intrăm cuminţi în trupurile noastre, după eliberare? De aceea unii, sărmanii, cred că nu au cunoscut fericirea. Au căutat-o altundeva şi au preferat să-şi acordeze inima cu parfumul nostalgiilor şi să se lamenteze. Eu n-am căutat nimic, am ascultat doar păsările mici cu ciripit nostim, desfăşurarea norilor albi pe desenul albăstrit, arcuirea razelor strălucitoare pe chipuri, pe bănci, pe bucăţi de asfalt. Şi a fost de ajuns pentru ca acest spectacol banal, pe care cu siguranţă l-am mai trăit (dar cu simţurile mai estompate), să mă topească. Renunţ să-l mai reproduc, pentru că azi emoţiile mele nu au voce. Fericirea mi-a spălat privirea, nu mai sunt în spate, în culise şi aproape că mă doare atingerea tuturor lucrurilor care se lipesc de mine, vrând să intre. Închid ochii ca să păcălesc vertijul. Respir doar. Trăiesc!