Praf

De-ai şti câtă lume îşi pune visele într-o valiză pe care apoi o sigilează în aşteptarea unei călătorii pe care, poate, nu o va face niciodată! Nu ştiu exact cât le ajută unora că strâng, smulg, împing, ascund... Dar ştiu ce se va întâmpla la un moment dat: când valiza nu va mai putea fi închisă, ea va plesni, va exploda, iar visele lor se vor zdrobi, de nici praful nu va rămâne...
Nu spun că eu aş fi altfel, n-am avut niciodată pretenţia că aş fi originală. Iată de ce am obişnuinţa să călătoresc. Des. Ca să-mi golesc bagajul puţin câte puţin. Doar în felul ăsta simt cum iluziile prind viaţă, devin concrete, aşa cum e apa filtrată de crăpăturile unui zid.
Acum am toate semnele că se apropie un astfel de moment şi simt că am nevoie să păşesc printre oamenii unui oraş care să nu fie al meu. Eventual un oraş în care să fie frig, pentru ca totul să se conserve mai bine... Oricum, îmi vor ţine amintirile de cald. Nu, nu te îngrijora, din călătorii, de regulă, mă întorc.
Am chef să mă îmbăt. Cu orice...

Gust dulce/amar

Duminică seara: eveniment organizat de Florina, de la Centrul Cultural. Serată cu ştaif şi un meniu ales pe sprânceană: concert Blues Poems cu Mike Godoroja, animaţie versuri+ mişcare scenică+cântat/zbierat (nimic insuportabil, totuşi)- Dan Mircea Cipariu (descendentul lui Timotei, fondatorul Academiei).
Am o singură teamă: ca bătrâneţea să nu-mi afecteze iremediabil sistemul nervos central. Exemplificări:
1. Un poet gălăţean important nu avea toţi boii acasă şi a reacţionat public de câteva ori; eu, cel puţin, am înţeles pe cine înjura, dar nu vedeam motivul...
2. La masa de lângă mine erau tataii care au publicat, mai mult sau mai puţin, în cariera lor. Buuun. Nu spun că erau torturaţi de muzică şi bănuiesc, de eveniment în sine (deh, artiştii...), dar, după ce au ras tot din farfurie, au făcut un scandal chelneriţei de-mi venea să mă ascund sub masă. Scena era cam aşa: unul, nu dau nume, cu bărbia mânjită de unsoare şi cu farfuria lună cheamă chelneriţa şi-i spune: "Păi e posibil, doamnă, o asemenea bătaie de joc, ce ruladă de ficăţei era asta, nu avea niciun gust!" Vecinul lui de masă, cu firimiturile căzându-i din gură şi fălcile fremătând confirma: "Da, da, este adevărat!" Ce credeţi că au pretins: alte porţii, de data asta condimentate mai cu simţ de răspundere. Bleahhhh
3. Faza cu Cipariu la masa mea n-o mai povestesc! Hahaha
Lăsând cârcoteala la o parte, evenimentul a fost reuşit, păcat de oamenii care au populat restaurantul. Boemi, artişti.. Pe naiba! Pun pariu că în timp ce cânta Godoroja ar fi dat oricât pe o bucată de salam...

Fidelitate

Din "The Kite runner", ecranizarea romanului lui Khaled Hosseini, "Vânătorul de zmee", am reţinut că fidelitatea unui prieten poate fi superioară oricărei atrocităţi care l-ar determina să trădeze. Încă nu mi-am dat seama dacă faptul e legat strict de vârsta copilăriei. Ce-i drept, în timp omul se perverteşte. În orice caz, e o poveste sfâşietoare despre Afganistan şi războaiele sale absurde, dar, mai mult decât orice, despre solidaritatea umană. De citit, de văzut, nu de povestit...

România, te iubesc!

Nesigur

Să ne înţelegem... fata asta, care nici măcar nu-mi este prietenă, are o relaţie la (mare) distanţă de trei ani. De câteva săptămâni el "nu se mai simte sigur" de relaţia lor. După luni de zile în care nu se văzuseră, după ce i-a ratat ziua de naştere din ianuarie, pentru că biletul de avion costa prea mult (hmmm), băiatul ăsta a luat un dus-întors între care intrau mai puţin de 24 de ore. Să spun drept, m-a uimit corectitudinea bărbatului (ăsta da bărbat, ia o hotărâre: "te las" şi vine să ţi-o zică în faţă, frate; ei, asta nu-i de colo). Deşi nu-l stimam defel, m-am agăţat de rama ferestrei să-i privesc, să văd ce se întâmplă (ştiu, sunt curioasă ca o maimuţă). Ei bine, se întâmpla că tipul s-a dus la ea, a plâns la greu continuând să spună că nu e "sigur", în timp ce ea a plâns la greu şi atât.

Acum el e într-un avion care-l trimite acasă, în timp ce ea este acasă cu o durere de stomac năucitoare, fără să ştie cum are să arate viitorul ei, viitorul lor... dacă mai există vreunul. Dacă ea ar fi fost prietena mea, i-aş fi spus-cât de simplu posibil- că în poveştile la distanţă afirmaţia "nu sunt sigur" are sigur nume şi prenume; de regulă feminine; de regulă cu ţâţe mari...
Dar nu e prietena mea, aşa că-mi ţin gândurile pentru mine.

Hematom

Foto: Bianca Galiano

Am o vânătaie. De câteva zile privesc galaxia de capilare rupte care trec din roşu în albastru, din violet în galben. Am văzut-o îmbobocind, apoi explodând. Nu mă deranjează fizic, doar vizual. Aşa se întâmplă de fiecare dată când prin vine îmi trec amintiri tulburi şi nopţi îmbrăcate-n întrebări.
Indecizie: să unesc toate punctele ca într-un joc din revistele de epigrame, ca să văd ce figură ar ieşi, sau să scrutez desenul aşa cum ar face-o o ghicitoare în cafea care, oricum, m-ar minţi?

Normalitate

Pentru ce mă tulbură acum, bănuiesc un răspuns, sau, în orice caz, ceva ce i-ar putea semăna. E greu de spus, pentru că trebuie să mi se confirme cel puţin o teorie. Înainte totuşi, trebuie să adresez o întrebare unor persoane. Două la număr. Una cred că nu-mi va răspunde, sau în cazul cel mai fericit îmi va servi o minciună. Despre cealaltă, ce pot să spun? Mi-aş dori să mă stimeze într-atât încât să-mi spună adevărul. Explozia asta de duplicitate mă biciuieşte până la coşmar şi cumva simt că pretenţiile mele sunt incompatibile cu orice realitate. Şi, în fond, eu nu sunt decât un caz neutru de umanitate, de o insuportabilă (uneori) normalitate. Ar trebui mă resemnez? Încerc să ajung până la capătul gândurilor, să aud ce-mi şoptesc. Aştept, aştept, aştept. Dar mi se pare că tace ceva...

Pace

Cititul compulsiv îi alimenta nevoia de a asimila cuvinte care nu-i aparţineau. Nu ştia dacă ale lui erau prea puţine sau, dimpotrivă, prea multe, dar voia permament să se piardă în fantezii ce nu erau ale lui, pentru a nu se simţi atât de singur. Călătorea mult, şi cum gândurilor le închisese temporar uşa, o făcea cu mijloacele care îl transportau fizic. Locurile şi oamenii reuşeau să-l surprindă prin noutatea lor, să-l liniştească şi să-i dea iluzia că e viu, că nu suferă nici mai mult, nici mai puţin decât alţii. Prefera avionul din raţiuni practice: deşi nu se ocupa cu ceva anume, nu avea prea mult timp. Şi apoi, orice alt mijloc îi stimula imaginaţia, îl determina să uite de concret şi nu, nu era deloc în regulă. O ştia bine, i se mai întâmplase să se amăgească, dar sfârşea mereu în acelaşi punct: până şi oglinda se sparge când ochii care o privesc-deschişi prea larg- trădează disperarea. Cu timpul de reflecţie nu fusese niciodată atât de ostil şi, de altfel, puţin îi păsa că lucrurile se întâmplau aşa. N-avea în faţa cui se preface, iar cu el încetase să se mai joace, fiindcă nu-şi făcuse decât în ciudă până atunci...
Într-una din călătorii, pentru a tempera neliniştea zborului, a optat pentru o carte care promitea destindere. Se înşelase. Într-un punct al poveştii, personajul cu care el însuşi empatizase murise într-un accident. De avion...
Ce gust bun are liniştea!