Semne

Noapte. Pat de spital. O insomnie solitară întâlneşte alte insomnii. Şi uite aşa, dintr-o bolnavă încordare, într-un spaţiu ostil, departe de suflete dragi şi frumoase, ţâşnesc toate lucrurile care până atunci nu s-au vrut spuse. Dintr-odată, noaptea a devenit prea îngustă. Imposibil să cuprindă atâtea spasme! Dar toate trec de parcă n-au fost, deşi în momentul lor le vezi cum ţi se împotrivesc cu duşmănie. Bine măcar că lumina aduce cu ea paşii obişnuiţi ai coridoarelor şi ai saloanelor, paşi ce poartă povara unor alte existenţe, prea indiferente sau prea imunizate la suferinţă. Se face că mereu zilele sunt mai uşor de îndurat, pentru că minutele nu mai aparţin gândurilor tale, ci comprimă flash-uri, crâmpeie de imagini şi sunete pe care nu le înregistrezi, dar care nici nu te lasă singur cu singurătatea ta. Ele au o simplă funcţie ornamentală. Nu-i rău totuşi când mai vine la cineva câte un vizitator, când o soră te plimbă plictisită şi prea abătută pentru că peste greutăţile ei, ai depus şi tu greutatea corpului tău aproape imobil. Dar oamenii vin şi pleacă, unii privesc cu compasiune, unii cu teama că acea încăpere este locuită de prea multe suferinţe.
Fiecare are un istoric trist, să ştii! Durerea ta nu e cu nimic mai violentă şi mai nobilă decât a omului aceluia paralizat pe care îl schimbă fiică-sa cu grijă de mamă. Sau decât a bătrânului cu ochelari de soare demodaţi care a etalat pe noptieră pendule, ceasuri şi clepsidre. Cică trebuie să sune acasă la o anumită oră. Trăieşte pentru ora aia, cu atât mai mult cu cât ieri nu i-a răspuns nimeni. Dar astăzi, cu siguranţă, cineva, ca şi el, va sta cu mâna pe receptor şi cu ochii pe ceas. Va aştepta, pentru a savura şi mai mult victoria convorbirii de la oră fixă.
Ce ironie! Există întotdeauna cineva care să ne amintească de "nemurirea sufletului". Azi e tipul ăla care se pretinde surdo-mut, nu prea rău îmbrăcat; pariez că atunci când îşi termină rondul prin saloane, se parchează nu în tramvai, ca mine, ci într-o maşină demnă de cauza pentru care luptă. Împarte iconiţe la supra-preţ, nu e rău, nu-i rău deloc. Dacă nu ai una la portofel sau în buzunarul pijamalei dungate, nu te înduri să i-o înapoiezi "bietului" băiat, ci o cumperi, mai ales că în condiţiile în care te afli, parcă-parcă simţi că îl vrei pe Dumnezeu mai aproape. Dar tu nu ai cumpărat-o, ci ţi-ai pus-o pe piept, aşteptând. Imaginea ta, aşa, m-a făcut să am o altă tresărire, mai dureroasă decât atunci când te chinuiai să-ţi duci sticla de lapte la gură, dar nu puteai, fiindcă îţi tremurau prea tare mâinile. Sau ca atunci când ţi-ai agăţat privirea de a mea şi eu n-am avut curajul să nu mă feresc. Băiatul şi-a luat marfa şi s-a dus. Cred că mai degrabă ţi-a smuls-o de pe piept, furios poate că nu a avut o zi prea bună. Desigur că le are şi el pe ale lui... Eu plec tristă-tristă, cu ochii inceţoşaţi. Nu din cauza ta, pentru că abia în acest precis moment mă gândesc la tine, ci din cauza celui pentru care mă aflam acolo.
Noapte. Pat de spital. Linişte. Linişte. De ce nu ţi-a lăsat iconiţa pe piept? Locul ei era acolo şi tu ai ştiut asta. Ce e viaţa? Ce e moartea?

Horoscop

Am învăţat cu greu să gândesc în cuvinte, însă-şi acum- uneori simt furie faţă de ele, pentru că nu s-au inventat destul... Ce noapte disonantă! A lovit prea puternic clapele unui instrument pe care am ştiut mereu cum să-l iubesc! O noapte cu zgârieturi... am vrut să văd ce este dedesubt. Mi-ar fi fost mult mai uşor să cred în magie, în îngeri păzitori sau în călătoria în timp. Dar eu m-am pătruns şi m-am aflat. Am aflat că:
-ştiu exact ce vreau
-ştiu exact ce nu vreau
-ştiu exact ce mi-ar plăcea, dar nu vreau să pierd mai mult timp, pentru că asta m-ar împiedica să obţin ceea ce vreau într-adevăr!

Împreună

Este mereu surprinzătoare o emoţie, chiar şi când, în căderea ei, curge dintr-un suflet muşcat imperfect. O emoţie ştie să cadă, ştie să se şi ridice, levitând în căutarea locului de unde a fost smulsă, urmărind o logică fără pic de logică, dar, în cele din urmă, tipărindu-se pe acelaşi desen.

E greu să înşirui toate lucrurile care mă impresionează, de altfel ele sunt camuflate de tăcerile mele cele mai neputincioase. Pot doar să spun că de la o vreme încoace m-am lăsat găzduită de ceva mai mult curaj, acum pot căpăta şi expresii exterioare care se măsoară în timp, implicare şi (in)satisfacţii. Cred că am început să mă demediocrizez, iar sentimentul pe care mi-l dă această conştiinţă e unul frumos, prins în piruete colorate. Am devenit, deci, incapabilă de orice fel de violenţe, mai ales lăuntrice. Pe celelalte, oricum nu prea le aveam, le cunoşteam inutilitatea. Şi consecinţele! Le vedeam totuşi săpate în chipuri, mânjind gesturi şi porniri, şi priveam oamenii care le afişau, cu compasiune sau revoltă. Şi altceva nu mai făceam. Mă întorceam de fiecare dată în confortul existenţei mele lipsite de ameninţări şi mă străduiam să-mi dezlipesc gândurile de tot ceea ce le făcea mobile şi grele. Mi-am vândut emoţiile pentru un pic de comoditate. În realitate, nu eram instalată nici în tihnă, nici în uitare, ci într-un soi de concesie îmbrăcată frumos, ca să nu mai miroasă a trădare. Acum nu mai pot să simulez indiferenţa, pentru că toate lucrurile pe care las impresia că le ignor, încep să mă strivească. Un copil trist, o stradă murdară, ce lucru trist! Lumea asta pare un spital cu nebuni agonizaţi de tranchilizante care, sub imperiul tratamentului, nu pot deocamdată percepe starea nenorocită în care se află. Eu am ieşit din sevraj şi primesc realitatea în ochi, în piept... Mă supără, mă contrazice. Nu coincidem. Se cere modelată. Aştept să mai iasă câte unul din comă ca să mă însoţească. Împreună să urlăm, să luam la palme pasivitatea şi indolenţa. Poate nu vom schimba nimic, dar ne vom acorda vocile, vom renunţa la discreţie şi vom da un semnal. Poate n-or fi toţi surzi! Pe scurt, azi mă simt neîncăpătoare şi vreau să împrăştii cu bine.
Emoţiile şi-au găsit drumul înapoi, dar s-au întors mai robuste, pentru că, izbindu-se de pietrele pe care le-au crezut oameni, s-au fortificat.

Coincidenţe

Aşa m-am luminat astăzi când am cunoscut o omuleaţă consumată de întrebări, cu idei fâstâcite şi suflet plutitor! Sunt mai hotărâtă ca oricând să nu mă mai aştern în a mea pasivitate meditativă, ci să combin ceva... nu mi-e greu să-mi dau seama de direcţie, îmi trebuie doar vânt din spate. În căutările mele curioase am întâlnit-o, stătea ascultătoare în bucata ei de pagină, nu prea încântată că unii oameni insistă să o perceapă optimistă şi echilibrată. Poate ne vom cunoaşte îndeajuns de bine încât să o pot descrie şi eu. Sau poate nu...

Mie nu-mi plac clişeele. Şi apoi, întotdeauna am gândit că pentru a înţelege oamenii, nu e nevoie de cuvinte, ci de instincte. Ce teoremă reductivă face ca o fiinţă să încapă în două cuvinte? Cât de pline trebuie să fie ghemurile acelea de litere, aşa încât să agaţe în derularea lor şi senzaţii, şi impresii, şi... Sunt cucerită când întâlnesc oameni frumoşi pentru că, prin contrast, aceştia par strălucitori şi inofensivi.
Există un loc în mine care nu poate fi umplut decât de... mine. Încerc să mă conserv cu elanurile mele de acum... doar mintea vreau să-mi mai explodeze de câteva ori în călătoria asta. Şi din cea de acum reţin: tot mai marea încredere în intuiţie, putinţa de a mă desprinde de corpul meu şi de a mă lipi în acelaşi loc, fără suprapuneri infidele, solidaritatea, claustrarea asumată, în compania a tot ce-mi place şi ochii sclipicioşi. Sunt dispusă să mă arăt aşa şi celorlalţi, dar n-aş vrea, ca în descrierile lor, să mă înghesuiască în fix două cuvinte; m-ar tortura. M-ar deforma. N-ar mai vorbi despre mine, ci despre un schelet pe care s-ar etaja mii şi mii de destine.
Azi ne-am luat de mână. Încântată!

Ti vorrei sollevare

Elisa

Bucăţi

Ce mulţi sunteţi azi aici! Trebuie să mă retrag în singurătate, să mă reculeg, să-mi caut carnea trecută prin fire de somn, s-o dăruiesc din mine şi să nu-mi fie aspră... Cât am crezut că lumea e rotundă, nu mi-a fost teamă să mă-ntâlnesc cu mine; abia apoi m-am strâns, am vrut să mă conţin, dar n-am mai încăput! Am plesnit sub presiunea gândurilor prea grele şi, într-un efort de neomenescă voinţă, mi le-am lichefiat, mi le-am tâşnit prin toate golurile ce ar fi trebuit să mă închidă, să mă ascundă. Aşa, în libertate, s-au risipit şi nu s-au mai găsit niciodată! Dar dincolo de fiinţa mea, şi-au pierdut densitatea şi în loc să se lovească de pietre şi de oameni, au plutit suple, s-au amestecat cu aerul, fără zgomot şi fără urme. Se înălţau şi doar eu le simţeam neastâmpărul. Doar eu... Nu e adevărat că m-au vindecat. Au lăsat doar un pic de spaţiu pe care, oricum, di nou, îl vor umple toate chinurile universului. Pe care-l credeam rotund... complet... A trecut mult timp de atunci. Acum nu mai cred, doar simt. Simt uneori teama de a-mi aduce aminte de mine şi de tot ceea ce mă alcătuieşte: visuri, inimi, soare şi încă primăveri... Aşa că, îmi cer scuze, dar e vremea să îmi recapăt liniştea şi asta o pot face doar izolându-mă de oameni... Cu mine, am terminat de mult, nu mai este nicio primejdie. Poate mâine mă întorc întreagă!

Ştii tu!

"M-ai lăsat fără cuvinte, ca pe o primăvară, cu gânduri care se umplu de tine lăsând sufletul uşor. Vreau să te ridic pe aripi de hârtie, să inventez poveşti şi să zburăm ascunşi sub mii stele." Aşa am reuşit eu să traduc un cântec frumos. Ceea ce exprimă e un clişeu? Nu mai puţin decât filmul de aseră. Nu am greşit când am spus că în lumea asta sunt puţine idei în jurul cărora se învârt oameni pricepuţi care să le pună într-un infinit de forme. Dar istoria e mereu aceeaşi: oameni care se îndrăgostesc şi care se pierd. Nu ne place să ştim ce se întâmplă după iubire. Câteodată mai aflăm, împinşi de o curiozitate morbidă sau de destin, dar, de regulă, vrem să trăim poveştile până la mijlocul lor. Până acolo unde totul e în concordanţă cu visurile noastre. Cealaltă parte cui îi este destinată? Nu ne interesează, atâta timp cât nu nouă! E o zi frumoasă, sunt în acord cu mintea şi cu sufletul meu, sunt mulţumită de tot ce întreprind, de felul în care mi-am alcătuit viaţa, de oamenii care mă însoţesc în aventura asta, de omul care mă colorează; e absolut adorabil. Nu ştiu cât mai e din poveste, între timp mulţi din jurul nostru au rupt-o şi au înnodat-o pe a lor, iar noi nu am făcut niciun efort vizibil ca s-o derulăm fără primejdii. Mai bine mă opresc, sunt lucruri pe care cuvintele le vulgarizează. Şi apoi devin penibil de sentimentală. Nu îmi place să vorbesc de iubire. Nici nu ştiu cum se rosteşte "te iubesc!" Mă simt stingherită. De ce să pierd vremea pe vorbe, când pot s-o simt? Restul se contruieşte de la sine.

Azi sunt uşor de mulţumit

Soare-până mai ieri- mic şi obraznic, azi ai intrat tot sub pielea mea şi te-ai făcut atât de mare, încât ai luminat toată jumătatea mea de planetă. Acum ştii că te-am iertat. Mi-ai dăruit o zi cu miresme neîncepute, împletite din vânturi cu sonorităţi muzicale şi ape. Am capitulat. Am păşit cu nesiguranţă şi nu mi-a mai fost teamă. Nici frig, nici somn, nici greu. Vreau să rămână totul amprentat în memoria mea. Uite chiar acum îmi fac un semn. Adânc, de sânge şi de lumină. O jumătate de zi de viaţă de om cu muuulţi oameni, cu muuult zgomot, cu sute de destine ce se ciocneau în derivă, se urmăreau, se croiau. Soare, tu ai făcut asta? Cine oare ne-a lăsat impresia că pentru a fi fericiţi trebuie să ieşim din noi, să explodăm într-un spaţiu deschis şi apoi să intrăm cuminţi în trupurile noastre, după eliberare? De aceea unii, sărmanii, cred că nu au cunoscut fericirea. Au căutat-o altundeva şi au preferat să-şi acordeze inima cu parfumul nostalgiilor şi să se lamenteze. Eu n-am căutat nimic, am ascultat doar păsările mici cu ciripit nostim, desfăşurarea norilor albi pe desenul albăstrit, arcuirea razelor strălucitoare pe chipuri, pe bănci, pe bucăţi de asfalt. Şi a fost de ajuns pentru ca acest spectacol banal, pe care cu siguranţă l-am mai trăit (dar cu simţurile mai estompate), să mă topească. Renunţ să-l mai reproduc, pentru că azi emoţiile mele nu au voce. Fericirea mi-a spălat privirea, nu mai sunt în spate, în culise şi aproape că mă doare atingerea tuturor lucrurilor care se lipesc de mine, vrând să intre. Închid ochii ca să păcălesc vertijul. Respir doar. Trăiesc!

Profil

Am constatat că poate cel mai greu lucru, atunci când îţi propui să fii pe deplin sincer, este să vorbeşti despre tine însuţi, şi nu pentru faptul că mărturisirile oneste ar fi neapărat scandaloase, ci pentru că e dificil să-ţi impui o maximă detaşare. Cu toate astea, sunt câteva detalii care îmi dau contur, individualizându-mă. Înainte de toate, am un acut simţ al responsabilităţii care-în egală măsură- îmi dă aripi, îmi spulberă vise, îmi alimentează iluzia că aş fi utilă cuiva sau mă implică în poveşti din cauza cărora nu mai pot dormi. E un amestec tulburător de dedicare, de dorinţă de desprindere de contingent, de neputinţă uneori, dar care, de fiecare dată, îmi confirmă ideea că sunt om. De asemenea, iubesc lectura pentru invitaţia cu care mă seduce de fiecare dată, pentru că dintre miile de pagini, am rămas cu câteva în suflet şi acelea nu m-au dezamăgit niciodată. Nu în ultimul rând, îmi plac mult călătoriile pentru istoriile pe care mi le oferă, iar fiecare întâlnire cu locuri, oameni sau mentalităţi noi mă îmbogăţeşte şi îmi modifică percepţia asupra lumii. Mă aflu într-o continuă căutare de sine şi ştiu că mâine voi face lucrurile mai bine decât azi, pentru că am credinţa că îmi manifest libertatea fără să lovesc în oameni şi fără să spulber visurile celor din jurul meu. Sunt o călătoare de la un sentiment la altul, toate bune şi cuminţi, iar gândurile care se înnoadă necontenit mă determină să rămân realistă, deşi mai cred încă în superioritatea umană. Detest minciuna şi trădarea, pentru oamenii care le cultivă nu pot simţi nimic, nici măcar dispreţ. De fapt, aş simţi ceva: milă. E mai trist! În rest, am un imens respect pentru toţi oamenii care, prin altruism şi bună cuviinţă, au reuşit cumva (chiar dacă-sau mai ales pentru că -nu sunt celebri).

A visa de la cer la pământ

Niciodată soarele nu întârziase atât de mult, deşi ziua se anunţase limpede şi cuminte. Zorii mă apucaseră pe o autostradă care se înfăşura ghem în urma mea. Mă grăbeam, deşi aveam tot timpul din lume. Aeroportul m-a găsit cu gândurile ieşite din mine. Eu l-am găsit prea viu. N-am rezonat. Aici lipseşte o bucată de poveste, e o învălmăşeală de senzaţii, de zgomote, de emoţii. Iar peste toate, o mare linişte. Mă întorceam acasă. Nu atunci când aş fi vrut, nu aşa cum am sperat. Mă întorceam înfrântă şi obosită. Nu am putut să-mi las visele pe pământ, ele s-au agăţat de mine, m-au ţinut într-o îmbrăţişare sălbatică şi aproape nepământească şi, deşi m-am scuturat de amintiri pe treptele ce mă purtau în avion, ele, visele, m-au sfidat cu obrăznicie. A trebuit să zic: "Vă primesc. Doar azi. Mâine începe o nouă viaţă din care voi nu mai faceţi parte. Să nu facem despărţirea chinuitoare. Am putea cădea la o înţelegere. Acum, însă, nu am putere. Fiţi îngăduitoare!" Nu ştiu exact cum au răspuns, cred că mi-au dat impresia că eram eu cea care controla situaţia. Apoi a urmat călătoria. Nu era prima, dar era altfel. Atunci am simţit prima oară că realmente zbor, fără să fi fost fericită. Până atunci, trăirile se confundaseră, acum însă toate gândurile şi neîmplinirile s-au făcut mici-mici până s-au topit în cer. În nori, am uitat de tot. Am uitat cine sunt, unde merg, mi-am uitat istoria. N-am uitat totuşi să simt. Era semnul că trăiam. Într-un avion care, de aiurea, mă purta acasă, m-am regăsit. Nici necunoscuţii care îşi măcinau poveştile cu nepăsare, nici mişcările smucite, nici zâmbetele sculptate pe chipuri pitoreşti nu mi-au fost potrivnice. Dar nici de ajutor. În spaţiul acela, ca o celulă aruncată în vid, m-am regăsit, poate pentru că zborul m-a purificat, m-a desprins de mine, m-a înălţat la cer, apoi m-a lăsat să plutesc, să mă ard şi apoi să mă adun, pentru ca, în cele din urmă, să mă depună în acelaşi trup, cu aceeaşi viaţă, dar văzută printr-un alt filtru. Am călătorit prin cer, i-am cules toate culorile, i-am cunoscut toţi îngerii, iar când m-am regăsit, n-am fost singură: erau şi visele mele îngrămădite într-un bagaj de mână ce atârna mult prea greu. Ele nu m-au trădat, deşi eu am fost ispitită să o fac. Am ajuns din nou pe un pământ, mai puţin ostil şi mult mai solid, care nu mi-a uscat paşii sub mine. Era un pământ care m-a recunoscut, aşa nouă cum eram. Oare este adevărat că noaptea, când nimeni nu e atent, când misterele sunt mai adânci, cerul vorbeşte cu pământul?

Imperfectă

Ce şanse am să rămân mai departe om? Eu întotdeauna mă îndop cu fluturi înainte de a muri. Vreau ca ultima senzaţie să fie cea de răscolire, de durere fericită, de aventură. În călătoriile mele de la un sentiment la altul am cunoscut trăiri pure, m-am cunoscut toată... şi mi-am promis că nu mă voi părăsi în ultimul moment, oricât de tentată aş fi să-mi abandonez sufletul. Vreau să fiu unica persoană consecventă cu sine însăşi din lumea asta. M-au încălzit totuşi multe vise, câţiva oameni şi un soare mare-mare, din acela care te lasă chiar să-l şi priveşti în faţă, fiindcă mângâie fără să ardă. E totul atât de strâmb în mine! Fiindcă de fiecare dată vreau să mai trăiesc, aştept lumina în linişte, cu simţurile nesimţite, cu gândurile albe. De aceea, poate, umerii mei sunt prea alunecoşi pentru timpul care vrea cu încăpăţânare să se agaţe de ei. Se strâng şi se destind în convulsii încrâncenate, alungând mantia înşelătoare a oricărei zile care se depune inutil. Nu cred în cei care aşteaptă noaptea pentru a căuta justificări pentru păcatele lor. Cum ar putea noaptea să dea sfaturi celui care în timpul zilei nu ascultă niciunul? O noapte, o zi, iar o noapte...e doar timp, nu maturare. Ca să cresc nu trebuie să depind de un moment precis. E de ajuns doar să mă scrutez şi să mă recompun cu o altă distribuţie a bucăţilor rupte din mine. Într-o altă ordine, aş ieşi întreagă! Atunci, da monotonie! Acum mă plac mai mult, fiindcă de fiecare dată când mă pierd, găsesc şi calea de a mă regăsi într-o mie de gânduri înnodate cu amintirile. Nu ninge, nu plouă, (încă) nu e soare, nu e nici vânt. Nu e dimineaţă, nu e nici seară. Dar sunt! Cu emoţiile anesteziate, nu sunt nici fericită, nu sunt nici tristă. Important este că sunt. Prin urmare, ceva din mine îmi spune că am toate şansele să rămân. Să rămân om.

Monolog adresat

Draga mea,

Sper să nu te iau pe nepregătite cu o epistolă ca în vremurile vechi, dar ştiu că mai reacţionezi din când în când la stimuli care îţi pot zgândări nostalgia şi nu e deloc străin de tine faptul că atunci când nu mai pot comunica, scriu. Prin urmare, mă bazez pe răbdarea şi înţelepciunea ta (sper că le-ai căpătat între timp) şi am toată încrederea că vorbesc cu un om care şi-a scos sufletul din coma în care îl lăsase atunci când a trebuit să aleagă cu mintea. Doar ţi-am mai spus, evită dilemele, sfârşeşti mereu prost din cauza lor; nu numai că te complică, dar te şi mutilează. Dar, se pare că este o lecţie pe care trebuie să o înveţi singură. De altfel, nu ai fost niciodată prea receptivă la sfaturi. Poate de aceea ai găsit întotdeauna ceva seducător în încălcarea unor reguli, amestecul acela de adrenalină şi de duplicitate ţi-au confirmat că libertatea trebuie câştigată, nu primită în dar. Ar trebui să mai înveţi totuşi un lucru: să fii sinceră până la capăt, chiar cu riscul de a-ţi pierde din simpatizanţi. Nu mai are niciun sens să tot încerci să-ţi protejezi partea aceea din viaţă care, de altfel, va fi dezvelită de nişte degete neprietenoase. Se ştie, e o regulă asta: nimic din noi nu ne aparţine în totalitate. Vor veni vânturi răutăcioase şi ochi întunecaţi şi cruzi care-ţi vor pângări interiorul. E o iluzie să crezi că poţi ascunde ceva. Nu eşti decât rezultatul unui şir interminabil de eşecuri pe care, din ignoranţă sau naivitate poate, nu le-ai perceput ca atare, ci ţi-au dat cumva forţa de a lua-o de fiecare dată de la început. Pentru asta te admir. Ai îndrăznit să visezi, să rişti, să te zbaţi, să te faci sonoră chiar şi în pustiu. Şi toate acumulările astea te-au transformat în omul de acum. Dar mai lipseşte ceva... nu ţi-o zic pentru a te conduce pe drumul desăvârşirii, ci pentru a te apăra de tine: renunţă să-ţi mai pese de ce zic oamenii! Dacă un adevăr al tău loveşte pe cineva într-atât de sălbatic încât îl face să uite calea către tine, nu merită să-ţi umezeşti privirea. Ia-o ca pe o izbândă: ai mai restrâns cercul ipocriziei. Şi dacă se întâmplă să vină un moment în care e nevoie doar de cele două mâini ale tale pentru a ţine la piept pe cel/cei care nu s-a/s-au lepădat de tine, atunci să ştii că vei fi mai bogată decât toţi pe care îi cunoşti şi, poate, îi invidiezi. Să-mi răspunzi, tot în scris, abia atunci. Între timp, contează pe gândul meu bun!
Cu devotament,
a ta conştiinţă

Suntem ceea ce decid alţii

Ajung să cred despre mine că nu mai încap în lumea asta. Dar cine ştie ce au ajuns să creadă ceilalţi? Poate prea puţin din ceea ce reprezint. Cu toate acestea, adevărul este atât de curat: nu sunt pretenţioasă (dacă e, totuşi, să pretind ceva necondiţionat, acela este respectul), iar aşteptările mele sunt dintre cele mai pământeşti. Dar cum faci când cineva mare şi greu, în ochii căruia trebuie să fii cu o imagine nepătată, vine şi îţi cere să modifici realitatea de dragul unor statistici? Cum faci când -mai mult- realitatea aceea reflectă efortul tău şi al altor oameni? Pe cine minţi? Şi apoi, ce autoritate mai reuşeşte să îşi menţină acea persoană, din moment ce ţi-a "recomandat" să deformezi un context? Ceea ce m-a deranjat pe atât de mult pe cât recomandarea, a fost precizarea că lucrurile trebuie să pară mai proaste, mai dezavantajoase pentru noi. Asta e de-a dreptul incalificabil, e o ofensă pe care nu o pot tolera, pentru că ştiu că am procedat în mod transparent şi obiectiv. S-a atentat deci la integritatea mea, dar aproape că nu contam eu neapărat ca biografie, cât conjunctura şi grupul social, aşa-zis periferic. E important de ştiut totuşi... periferic prin raportare la ce?? Prin urmare, nu am modicaficat nimic şi abia aştept să mi se atragă atenţia pentru asta. Mai mult, ar fi extraordinar dacă şi-ar face cineva timp să controleze în detaliu procesul, aşa încât să nu mai am stânjenitorul sentiment că nu fac ceea ce se cuvine, deşi fac totul în modul cel mai onest cu putinţă. E un paradox cu care nu pot convieţui. E şi mâine o zi, probabil că istoria se va repeta, probabil că, oricum, nu voi reuşi să golesc mintea nimănui de prejudecăţi, dar cel puţin ştiu că nu o voi încărca pe a mea cu imbecilităţi. Între mintea şi conştiinţa mea există o bună comunicare, şi ar fi păcat să-mi tulbur echilibrul cu minciuni ce aparţin aceleiaşi rutine, aceleiaşi poveşti cu cel mare şi găunos care consideră că totul se construieşte din cifre, nu din emoţii, idei şi, mai ales speranţe. Am fost dreaptă în aprecieri şi nu am cedat presiunilor. Poate prin asta voi mai creşte puţin, dar până devin şi eu un om mare, vreau să-mi amintesc întotdeauna cât de urâţi sunt oamenii cu zâmbet fals şi fulgi de zăpadă cristalizaţi pe chip. De altfel, le-ar fi imposibil să se topească în lipsa căldurii!
Aştept ziua de mâine... m-am fortificat...

Just an ordinary day

Azi e ziua îndrăgostiţilor. Păcat! Au ajuns cam rău, daca au la dispoziţie doar o fărâmă de viaţă pentru a se manifesta. Nu prea vreau să-i dau mare importanţă acestei zile, dar e imposibil să fac abstracţie de ea... au grijă să mi-o amintească toate sursele media şi toţi copiii care cred în fluturaşi, fără să-i fi simţit. Şi tendinţa mea de respingere nu are nicio legătură cu faptul că nu aş fi împlinită în plan sentimental. Dimpotrivă!!! Mi-e bine, bine, mi-e foarte bine! Chiar n-am chef acum să înşirui toate argumentele pentru a susţine inutilitatea acestei zile, un om raţional şi sensibil în egală măsură, le găseşte negreşit în el. Şi fiindcă e o zi ca oricare alta pentru mine, o voi petrece normal, deci frumos: citesc, mă relaxez în braţele lui, văd persoane care au nevoie de mine şi care îmi dau minunatul sentiment că pot fi utilă, îmi fac unghiile, mă îmbrac frumos şi ies la cină într-un restaurant şic. Totul e o simplă coincidenţă. Pentru că tocmai acesta-i farmecul iubirii: nu are nevoie de o zi în care să fie celebrată. S-ar banaliza iremediabil.

Un gând pentru Cristina

Azi gândurile mele au o stare conflictuală, nu reuşesc să se pună de acord. Asta poate şi pentru că am trăit intens, am interacţionat cu oameni, m-am lăsat impresionată de imagini şi de vorbe. E ciudat cum e de ajuns un singur semn care să ne indice că toate angoasele noastre nu valorează nimic şi că aproape nu avem dreptul să pretindem altceva atâta timp cât suntem încă stăpâni pe viaţa noastră. Spre deosebire de ea... şi de atâţia alţii ca ea, de existenţa cărăra nu ştim, dar care îşi atârnă existenţa de un gest al nostru. Ştiu că o picătură de apă nu umple un ocean, dar poate că înseamnă ceva. Împreună putem să fim solidari cu adevăratele cazuri disperate care, înainte de toate, ne învaţă lecţia umilinţei. Îmi dau seama că sunt incoerentă, dar eu mă înţeleg bine. Şi, mai cu seamă, pot să înţeleg suferinţa altora. Iar ea e atât de tânără!! Şi atât de puternică, încât nu am dubii că va reuşi. Ar trebui să devin mai optimistă, altfel mă îmbolnăvesc de tristeţile tuturor. Optimistă aşa ca ea. Învăţ să cresc. Nu mă grăbiţi! Doar cu paşi mărunţi pot să mă împrietenesc pe deplin cu viaţa.

Prea multă chimie= prostie

Azi nu văd bine. M-a orbit prostia celor din jur. N-am nicio îndoială că a existat un moment precis în care aş fi fost în stare să omor oameni, dacă prin asta aş mai fi primenit aerul. Dar nu! Se nasc mereu alţii şi alţii. Proştii. Ceilalţi o suportă şi, prin complacere, şi-o însuşesc. Nu ţin minte să mă mai fi revoltat în public precum am făcut-o azi. Dar mă sugruma, mă zgâria, îmi tapa nervii ignoranţa şi perfidia unei persoane cu pretenţii de om. Am câştigat o bătălie, dar nu simt deloc gustul victoriei. Ce ar trebui să fac? Întrebare inutilă. Pun punct aici.

Încerc să-mi revin

Sunt epuizată, prietena mea mi-a dat de treabă:) Dar ce gust bun şi limpede are oboseala asta acum!! Ştiu că am făcut un lucru greu şi important, mă simt un om mare care încape (tot-tot, întreg) în suflete, am ieşit din mine şi mă privesc de sus. Când mă simt aşa, am întotdeauna nevoie de soare, să mă uit în el, să-l am complice. Off, soare, cât mai întârzii? Când mă ajuţi să devin verde din violet? Până apari, iar am să uit cât mi-ai lipsit, iar povestea noastră se va repeta iar şi iar. Pesemne că n-am să învăţ niciodată anumite lucruri. Nu sunt de nasul rutinei! Hmmm, de parcă mi-ar părea rău! M-am golit de gânduri, aşa că voi face lucrul cel mai înţelept: fac doi paşi înapoi. Revin când îmi "revin"!:P

Alergie la surprize

Azi am mai cunoscut un om. Credeam că ştiam totul despre el, că zilele şi nopţile au fost îndeajuns de intense şi de roditoare şi că nimic nu a putut să scape irişilor, pielii, zidurilor şi dorinţelor mele. Nu vreau să vorbesc despre dezamăgirea pe care am simţit-o când am înţeles că şi eu, şi el eram încă incompleţi. Eu, pentru că nu mai credeam că mai pot fi vulnerabilă în faţa unor surprize, el, pentru că nu mai voiam să cred că mai face încă surprizele care mă pot găsi vulnerabilă. Şi totuşi, bunătatea nu e un defect. Dacă ea e motorul care mă determină să funcţionez, atunci am să fac în continuare tot ce pot pentru a nu mi-o îndepărta. Am fost avertizată că voi sfârşi prost din cauza disponibilităţii mele de a oferi fără ca măcar să mă gândesc la posibilitatea de a câştiga ceva. Şi ce? Se pare că nu pot, nu vreau să pricep: în ce lume trăim? Atunci, de ce să mă mai mire vreun lucru, dacă trebuie să ne măsurăm fiecare gest, fiecare elan, să le dozăm pe măsura nevoii noastre de a ni se răspunde? Am credinţa că procedez corect; de altfel, să ştiu că stă în puterile mele să ajut şi că nu vreau să o fac, mă paralizează. Evident, o vorbă o atrage pe următoarea şi totul a degenerat într-o tăcere din care nu am mai ieşit, pentru că trebuie să mă reconstruiesc treptat, piatră cu piatră, păcat cu păcat. Port în mine păcatul bunătăţii, de care nu vreau să mă lepăd. Aşa că prefer să tac. Doar în tăceri mă întâlnesc cu mine, în restul timpului, când am impresia că trăiesc, nu fac decât să mă îndepărtez mai mult de esenţa mea. Şi când vine momentul să mă regăsesc, primesc acuze. Bine, atunci facem aşa: rămân aşa păcătoasă cum sunt pecetluită în tăcere iar tu, care spui că ştii cum e lumea şi că mă trezeşti din agonie ca să mă protejezi, gândeşte-te la cum să te împaci cu sufletul tău. De mine să nu te preocupi, mi-e atât de bine aşa! Şi dacă ţie nu ţi-o fi, să nu mă tulburi, că din mută am devenit şi surdă! Mă imunizez la egoism.

Vă mulţumesc!

Cine ar fi crezut că timpul are aripi? Dar poate că aşa este viaţa, mai întâi îţi merge alături şi, atunci când crezi că o stăpâneşti, te întrece. Şi, în fond, tu , care crezi că mergi încet, nu faci decât să pândeşti o poveste, să o urmăreşti cu toată carnea încordată, să-i furi esenţa şi apoi să spui că-ţi aparţine toată. Ce ironie, când am crezut că ştiam totul, mai aveam încă atât de multe lucruri de învăţat; când am crezut că totul s-a sfârşit, nu a întârziat să mi se ofere o nouă ocazie, chiar dacă ulterior s-a dovedit a fi o ancoră în vânt. Nu ştiu cum să fac, mi-e teamă, nu vreau să schimb cu nimic viaţa mea imperfectă. Dacă aş alerga, probabil că aş ajunge mai repede acolo unde îmi doresc, dar cu siguranţă aş pierde atâtea detalii care m-ar putea completa. Mai e timp, dar simt că e momentul să fiu recunoscătoare. De aceea, vreau să mulţumesc din suflet tuturor:
-mâinilor părinţilor mei care au ştiut să mă sprijine,
- celor care dau viaţă vieţii mele,
- celor care mă iubesc,
- celor care nu m-au trădat când ar fi putut-o face,
- celor care m-au învăţat să privesc înainte,
- provocărilor care mi s-au ivit,
-treptelor pe care poate nu întotdeauna le-am urcat,
- celor care mi-au spus "nu", pentru că deşi rănită, am putut să înţeleg mai bine semnificaţia unui surâs necunoscut, unei priviri de copil sau a unei uşi închise în faţă,
-chiar şi celor care mi-au făcut rău, pentru că gestul lor m-a ajutat să mă înţeleg mai bine.
Mulţumesc pentru câte am primit şi pentru câte am putut să dau, pentru când am râs, am plâns, am sperat, pentru fiecare zi în care am luat-o de la început, pentru fiecare clipă pe care am dăruit-o, vreau doar atât să spun: vă mulţumesc!

Gânduri în zbor

"Fluturele nu măsoară luni, ci clipe, şi are timp destul." Rabindranth Tagore

Câteodata timpul este asemeni unei străzi peste care tocmai s-a aşternut ploaia. Paşii lasă urme fără culoare, dar totuşi vizibile. Se poate întâmpla ca soarele sau vântul să usuce acei paşi discreţi, aparent fără zgomot şi fără memorie. Să-i usuce, nu să-i şteargă! Şi fiindcă nu au putut fi acoperiţi până la anulare, au devenit simbolul a ceva pentru care nu e nevoie să-ţi iroseşti întreaga existenţă, pentru că, în efemeritatea lor, conţin însăşi esenţa unei vieţi de om, concentrată într-o senzaţie, într-un zâmbet sau într-o jumătate de gest.
De câte ori nu mi s-a spus: "aşteaptă, mai e timp!". Însă am asociat întotdeauna aşteptarea cu absenţa oricărei libertăţi, pentru că este pasivă, sterilă şi duce la o pierdere care se măsoară în clipe şi schimbări. Cele mai inofensive sunt cele de viziune. Dar şi cele mai rare... Aşteptarea nu e probă de curaj, nu e act de stoicism, nu e... ,nu e... Şi dacă nu o consum încâlcită în gânduri, e doar o pierdere. Poate de asta am fost nevoită câteodată să-mi cristalizez imaginea dintr-un anume moment în mine, şi în timp ce toţi din jur îmi spuneau că m-am schimbat, eu eram atât de fixată pe o poză veche, încât păream aproape insuportabilă. Da, m-am schimbat cum poate n-am vrut, cum, cu siguranţă, n-am prevăzut. Şi totul era atââât de previzibil! E firesc să fi crescut, să mă fi maturizat, dar nimeni nu m-a pregătit dinainte cu lecţia despre cum să desenez aripi peste tristeţe. Am învăţat- o singură, după ce am încetat să-mi mai fac prieteni din oameni. Nu cred că am ratat ceva.
Vor veni vânturile proaspete de primăvară să primenească aerul, însă până atunci rătăcesc în atmosfera asta rarefiată zburând atât de jos, (ah, nu v-am spus?? am aripi!! le-am găsit, erau foarte, foarte adânc ascunse în sufletul meu, nu era nevoie să le şi desenez. Dar eu, ca să mă asigur că sunt şi mai multe, m-am colorat toată ) încât pipăi cu răsuflarea calmul unei mări fără a-i simţi parfumul. Dacă din ceva am devenit fluture şi dacă destinul meu e să durez puţin, bine măcar că am aripi care să mă ducă într-un zbor nici măcar înalt, pentru că aparţin mai mult pământului decât cerului. Dar sub mine viaţa se derulează lent, aşa încât nu am subtila dezamăgire a unei jumătăţi de zbor.
Mai am timp!

Cu/fără mască

Azi, acum, undeva în lume se ţine un carnaval. Care alegorice deasupra cărora sunt cocoţate personajele copilăriei tuturor îşi fac loc printre cei care, de pe margine, râd din spatele unor măşti cu care au venit pregătiţi. Şi fiindcă au fost atât de cuminţi, şi pentru că au înţeles că, pentru ca jocul să funcţioneze, este nevoie de respectarea tuturor regulilor sale, oamenii sunt premiaţi cu bomboane după care se avântă cu umbrelele întoarse. Cantitatea de calorii înghesuită printre spiţe le certifică perseverenţa. Oricum, e un mod de a petrece o altfel de după-amiază: vie, zgomotoasă, aerisită. Unul dintre acei oameni azi nu şi-a pus mască. A spus că nu e nevoie, pentru că l-a hărăzit natura cu una :)). Pesemne că îşi va lua o mină bonomă şi va executa frumos ritualul, dar, cel puţin, va fi cel mai sincer de acolo. Culmea, tot azi, fără să fi ştiut însă de acest carnaval, aş fi vrut tare să-l întreb pe cel a cărui zi este mereu "excelentă, deci normală", când are de gând să-şi scoată mască. Nu mai pot să asimilez răspunsuri care, indiferent de întrebare, sună: extraordinar, nemaipomenit, fantastic. Nu găsesc altă explicaţie decât că bietul om vrea să-şi inducă toată starea aia de bine. Că n-are modestie, o ştiu, dar nu e de condamnat din moment ce are atâtea cu care se poate lăuda. Dar de ce neapărat el? O minimă documentare ar arăta că este cam aşa cum spune, dar fără superlativele aferente, acelea îi aparţin exclusiv pentru a-şi colora discursul şi imaginea. Şi atunci, vine şi întrebarea mea (atenţie la răspuns!!-noroc că nu se pretează la adjective!!): care dintre aceşti doi oameni, din locuri şi timpuri diferite, ar trebui să se afle acum pe trotuarul unui oraş însorit cu umbrela întoarsă şi cu faţa tâmpă? Care dintre ei aparţine cu adevărat locului în care se etalează cele mai amuzante măşti? Sau cele mai disperate...
Omule cu chip (urât cum numai tu crezi) sărutat de vânt, permite-i vântului să sărute o pojghiţă de lut! Pentru tine e destul soare.

Cheia

De regulă nu mă grăbesc. Fără să am mişcări studiate, ţin totuşi să nu-mi sperii echilibrul. Îmi conserv energiile pentru momentele în care acestea sunt cu adevărat solicitate. Asta ţine de inefabilul fiinţei mele, de fragilitatea pe care doar uneori reuşesc să o camuflez. Când îmi scapă sensul imediat al vreunui lucru, iau apă, cretă, lut şi constuiesc. Mă regăsesc pe deplin în ceea ce reuşesc să fac, e expresia atâtor gânduri cărora le este greu să se verbalizeze. E aşa de săracă limba uneori!
Într-o zi, nu ştiu ce furie, sau poate doar umbra vreunui vis îndepărtat, m-a împins într-o febrilitate care mă avertiza că sunt în pragul uneia din acele clipe în care trebuie să-mi declanşez toate mecanismele, toate forţele creatoare. La început nici eu nu înţelegeam ce este bulgărele acela consistent, mânjit de mâinile, ohii şi nervii mei, şi cred că nu am ştiut-o mult timp. Vocea de sub învelişul alb şi aspru se cerea răzbunată. Deşi am fost tentată, n-am putut să spun nimănui că o auzeam, pe cine aş fi convins? Trebuia deci să înlătur, rând pe rând, feliile acelea de cretă, să decojesc până la miez şi apoi să completez cu vârfuri de aripi muiate în cerneală. De cele mai multe ori, aripile îmi vorbesc de îngeri. Dar atunci nu ei s-au apropiat de mine. Câteva secunde am rămas cu palmele dezamăgite şi, în amorţeala aceea, nu am ştiut unde să mi le sprijin. Cred că a fost o unică secundă în care lumea mi s-a părut neîncăpătoare pentru tristeţea ce se prelingea din mine. Şi totuşi, nu mă vindecasem, nu aici trebuia să se sfârşească totul. Nu ajunsesem decât la mijlocul unui drum care mi se împotrivea, decis fiind să nu îmi mai trimită semne. Noroc însă că aerul, treptat, s-a detensionat, privirea, din albă, a devenit linişte, iar mâinile, adunate cu grijă de aiurea, au recompus jocul de apă, lut, cretă, degete, emoţii, soare, viaţă şi aripi albastre. E greu să-mi amintesc ce a urmat... e o secvenţă ce scapă înţelegerii mele, pe care nici nu pot s-o aranjez rezonabil în timp-un minut, o zi, o eternitate?... probabil că m-am depersonalizat. Ştiu doar că la final, am deschis o casetă în care am depus o cheie. Aş da orice să nu fi avut amnezia asta cumplită, care mă împiedică acum să-mi amintesc ce anume am făcut pentru ca o aripă să devină cheie. Dar pesemne că acesta e miracolul lumii, ar fi prea uşor ca a doua oară să străbatem cărări deja umblate. În definitiv, fiecare nouă încercare de a te naşte este o altă poveste ce trebuie inventată fără apelul la reminiscenţele unei istorii scrise altcândva.
N-am de ce să mint: din când în când, ridic încet clapeta casetei, iau cheia în palme şi o privesc, fără uimire acum, pentru că, deşi a trebuit să cresc, să mă agăţ cu rădăcinile de ceva ce e mai sus decât mine, am înţeles la ce îmi foloseşte: zborul de cerneală devenit răspuns este bucata mea de libertate.

O invitaţie

Am pornit cu visele nopţii încă stăruind sub pleaope. Mă simt bine să privesc lumea prin ele, şi asta nu pentru că s-ar vedea altfel, ci pentru că, într-un anume sens, eu par a fi alta. Deodată, nu mai simt cum timpul îmi apasă umerii, cum se încăpăţânează să se cuibărească prin buzunarele sufletului meu. Se pare că îmi prieşte să visez aripi şi cer. De-aş face-o mai des!! Oricum, deasupra cerului, acolo unde tocmai m-am acomodat , se ţes poveşti frumoase cu emoţii, zâmbete, amintiri şi invitaţii. Emoţiile sunt roz, pentru că sunt diafane şi-mi gâdilă interiorul ca un fulg. Le simt pe piele, sub piele, între mine şi aerul compact, tensionat şi plin. Zâmbetele sunt de rouă, fragede şi parfumate. Amintirile... amintirile nu au nici nume, nici vârstă şi tocmai asta le dă aromă de lună coaptă. Însă... eu ador invitaţiile. Ele conţin mistere şi proiectează în mintea mea cele mai năstruşnice combinaţii. Azi sunt invitată să cânt. Nu pe vreo scenă, nu în faţa unui public serios şi critic, ci în mine. De când aşteptam asta! Dar doar azi am fost invitată, până acum eram o diletantă clandestină. Mă bucur cu adevărat. E o mare onoare ca sufletul meu să mă primească şi să-mi permită să-mi fac reprezentaţia de fericire. Poate aşa m-ar cunoaşte mai bine şi, cine ştie, poate i-aş deveni de-a dreptul simpatică. Simt că sunt pregătită şi că am totul.
Suflete, vrei să fim prieteni?