Imperfectă

Ce şanse am să rămân mai departe om? Eu întotdeauna mă îndop cu fluturi înainte de a muri. Vreau ca ultima senzaţie să fie cea de răscolire, de durere fericită, de aventură. În călătoriile mele de la un sentiment la altul am cunoscut trăiri pure, m-am cunoscut toată... şi mi-am promis că nu mă voi părăsi în ultimul moment, oricât de tentată aş fi să-mi abandonez sufletul. Vreau să fiu unica persoană consecventă cu sine însăşi din lumea asta. M-au încălzit totuşi multe vise, câţiva oameni şi un soare mare-mare, din acela care te lasă chiar să-l şi priveşti în faţă, fiindcă mângâie fără să ardă. E totul atât de strâmb în mine! Fiindcă de fiecare dată vreau să mai trăiesc, aştept lumina în linişte, cu simţurile nesimţite, cu gândurile albe. De aceea, poate, umerii mei sunt prea alunecoşi pentru timpul care vrea cu încăpăţânare să se agaţe de ei. Se strâng şi se destind în convulsii încrâncenate, alungând mantia înşelătoare a oricărei zile care se depune inutil. Nu cred în cei care aşteaptă noaptea pentru a căuta justificări pentru păcatele lor. Cum ar putea noaptea să dea sfaturi celui care în timpul zilei nu ascultă niciunul? O noapte, o zi, iar o noapte...e doar timp, nu maturare. Ca să cresc nu trebuie să depind de un moment precis. E de ajuns doar să mă scrutez şi să mă recompun cu o altă distribuţie a bucăţilor rupte din mine. Într-o altă ordine, aş ieşi întreagă! Atunci, da monotonie! Acum mă plac mai mult, fiindcă de fiecare dată când mă pierd, găsesc şi calea de a mă regăsi într-o mie de gânduri înnodate cu amintirile. Nu ninge, nu plouă, (încă) nu e soare, nu e nici vânt. Nu e dimineaţă, nu e nici seară. Dar sunt! Cu emoţiile anesteziate, nu sunt nici fericită, nu sunt nici tristă. Important este că sunt. Prin urmare, ceva din mine îmi spune că am toate şansele să rămân. Să rămân om.