A visa de la cer la pământ

Niciodată soarele nu întârziase atât de mult, deşi ziua se anunţase limpede şi cuminte. Zorii mă apucaseră pe o autostradă care se înfăşura ghem în urma mea. Mă grăbeam, deşi aveam tot timpul din lume. Aeroportul m-a găsit cu gândurile ieşite din mine. Eu l-am găsit prea viu. N-am rezonat. Aici lipseşte o bucată de poveste, e o învălmăşeală de senzaţii, de zgomote, de emoţii. Iar peste toate, o mare linişte. Mă întorceam acasă. Nu atunci când aş fi vrut, nu aşa cum am sperat. Mă întorceam înfrântă şi obosită. Nu am putut să-mi las visele pe pământ, ele s-au agăţat de mine, m-au ţinut într-o îmbrăţişare sălbatică şi aproape nepământească şi, deşi m-am scuturat de amintiri pe treptele ce mă purtau în avion, ele, visele, m-au sfidat cu obrăznicie. A trebuit să zic: "Vă primesc. Doar azi. Mâine începe o nouă viaţă din care voi nu mai faceţi parte. Să nu facem despărţirea chinuitoare. Am putea cădea la o înţelegere. Acum, însă, nu am putere. Fiţi îngăduitoare!" Nu ştiu exact cum au răspuns, cred că mi-au dat impresia că eram eu cea care controla situaţia. Apoi a urmat călătoria. Nu era prima, dar era altfel. Atunci am simţit prima oară că realmente zbor, fără să fi fost fericită. Până atunci, trăirile se confundaseră, acum însă toate gândurile şi neîmplinirile s-au făcut mici-mici până s-au topit în cer. În nori, am uitat de tot. Am uitat cine sunt, unde merg, mi-am uitat istoria. N-am uitat totuşi să simt. Era semnul că trăiam. Într-un avion care, de aiurea, mă purta acasă, m-am regăsit. Nici necunoscuţii care îşi măcinau poveştile cu nepăsare, nici mişcările smucite, nici zâmbetele sculptate pe chipuri pitoreşti nu mi-au fost potrivnice. Dar nici de ajutor. În spaţiul acela, ca o celulă aruncată în vid, m-am regăsit, poate pentru că zborul m-a purificat, m-a desprins de mine, m-a înălţat la cer, apoi m-a lăsat să plutesc, să mă ard şi apoi să mă adun, pentru ca, în cele din urmă, să mă depună în acelaşi trup, cu aceeaşi viaţă, dar văzută printr-un alt filtru. Am călătorit prin cer, i-am cules toate culorile, i-am cunoscut toţi îngerii, iar când m-am regăsit, n-am fost singură: erau şi visele mele îngrămădite într-un bagaj de mână ce atârna mult prea greu. Ele nu m-au trădat, deşi eu am fost ispitită să o fac. Am ajuns din nou pe un pământ, mai puţin ostil şi mult mai solid, care nu mi-a uscat paşii sub mine. Era un pământ care m-a recunoscut, aşa nouă cum eram. Oare este adevărat că noaptea, când nimeni nu e atent, când misterele sunt mai adânci, cerul vorbeşte cu pământul?