Un zgârie-nori

Doamna de la etajul doi trebuie să fie o persoană precisă. Spală rufele divizate pe culori; lunea-galben, marţea-negru, miercurea-alb şi tot aşa până lunea viitoare. Vecina mea de palier udă chiar şi florile mele şi nu cred că e invazivă, ci doar altruistă. Nu reuşesc aproape niciodată să-i vorbesc, din cauza programului diferit pe care îl avem. Când ajung acasă, seara, mă limitez să constat zâmbind că dacă n-ar fi ea, leandrul din faţa uşii mele ar fi fost mort de ceva vreme. Măcelarul care s-a mutat din apartamentul de jos încă mă salută când mă întâlneşte. Îmi spunea că sunt drăguţă pentru că primul lucru pe care îl auzea că-l făceam când intram în casă era să mă descalţ. Nu e chiar aşa, dar a rămas convins din seara aia în care m-a văzut cu sandalele în mână pe scări; nu vreau să-l dezamăgesc. Sunt stranii raporturile între vecini. Ne cunoaştem de ani de zile, dar, de fapt, nu ne cunoaştem deloc. De câte unul ne legăm, cu câte unul ne certăm...
Închid uşa, merg în birou, deschid computerul şi mă gândesc. Îmi place să-mi imaginez locul ăsta ca pe un bloc cu multe muuulte etaje. Cine ştie, poate un posibil prieten locuieşte la apartamentul 1234 şi eu încă nu am avut norocul să trec pe acolo în timp ce deschidea uşa. Figuri ascunse în spatele unor draperii de cuvinte fragile. Aşa vă imaginez. Şi îmi păreţi atât de frumoşi seara, când mă adun de pe drumuri, închid lumina şi privesc spre ferestrele voastre! Nu sunt ingenuă. Precum orbii, disting umbrele. Vă privesc în unicul mod pe care îl cunosc: cu deschidere. Învăţ.