marți, 6 aprilie 2010

Vieţile mele...


M-am pregătit îndelung pentru seara aceasta... -dar nu zic bine seara, e mai curând unul din acele momente de trecere dintre un înainte, care aparţine sigur zilei şi un după. N-aş putea spune că îmi fixasem o dată precisă, dar acum am toate semnele că aceasta trebuie să fie. Iată, umbrele sunt aşa cum nu-mi plac, fiindcă mă înşală; sunt necuviincioase şi se prind de alte contururi, agăţând de perete desene pe care nu reuşesc să le desluşesc. Acuz o neputinţă severă şi poate tocmai de aceea simt nevoia să ascult "Nothing really ends". Acum, ca şi atunci, mă ajunge amintirea a ceva; a ceva care e cineva; a cineva care sunt eu.
S-a întâmplat odată să fiu întrebată: "Nu-ţi lipseşte nimic?" Ştiu, întrebare plată, fără ipocrizie, fără invidie, fără curiozitate; o întrebare, în fond... Da, uneori îmi lipseşte o pătură călduroasă dintr-o iarnă de acum o mie de ani, sau o bluză în dungi, sau o pisică neroadă care să-mi adoarmă pe burtă. Dar mai mult decât oricând, îmi lipseşte percepţia pe care o aveam odinioară asupra mea. Îmi lipsesc eu. M-am risipit într-o sumedenie de imagini mute care îmi aleargă prin creier şi devin indisciplinate de fiecare dată când vreau să le pun în ordine, să le suspend într-un timp. Simt că n-am atâta putere ca să le pot stăpâni. Şi aş vrea atât de mult să mă apropii de amintiri! Dar ele se încăpăţânează să se ferească, să treacă pe contrasens, să se alunge cu fiecare an în care mă nasc. Eu mă nasc mereu primăvara, pentru că nu-mi place să ratez începutul. E mai cuminte aşa.
Înţeleg, deci, că asta e seara în care, în definitiv, totul ar trebui să se reducă la un gând. De hârtie. Pe plic scrie: "Când uiţi cine eşti, deschide-l!". Mă simt ca pe un peron, dar nu am bucuria aşteptării plecării, ci neliniştea că trebuie neapărat să-mi iau rămas bun de la cineva. Gândurile mi se îmbulzesc, sunt nişte cochilii sparte care rănesc tot ceea ce ating. Mă decid: trebuie să deschid plicul. Nu-mi calculez secunde, nu respir, nu chibzuiesc. Citesc doar. Scrie aşa: "Vrei să ştii cine sunt eu? Iată o întrebare la care nu ştiu cum să-ţi răspund, dar cu siguranţă tu vei şti. Nu am nume. Sigur, l-am avut cândva, dar acum ce importanţă mai are? Eu am fost. Am fost carne şi sânge şi am locuit o viaţă. Aşa am fost: viaţă, iubire, moarte, dar nu neapărat în această ordine. Nu te lăsa amăgită, logica nu are a face cu nimic din toate astea! Am fost ceea ce eşti tu acum şi sunt ceea ce vei deveni. Sunt vântul proaspăt care îţi respiră pe obraji. Sunt bătaia de inimă care te zdruncină când îţi este frică. Sunt acel miraj alb al castelelor abandonate în noapte. Sunt ecoul paşilor necunoscuţi. Sunt cenuşa împrăştiată în vânt. Sunt muzica unei harpe la care nu cântă nimeni. Sunt ceea ce-i rămâne celui ce s-a rătăcit şi calcă prin locuri neumblate pentru a-şi regăsi drumul. Oricum, nume nu am. Desigur, am avut unul, dar acum ce importanţă mai are? Am o mie de voci şi o mie de poveşti pentru tine, pentru că ştiu că vrei să asculţi şi să nu uiţi".
Moment de gol.Vertij. Întuneric. Şi într-un târziu (un ceas? un an? o viaţă?) mă atinge pe tâmple zgomotul unei lumini care se aprinde. Ce să însemne toate astea, că m-am poziţionat precar între un vis şi altul tot timpul? Tot timpul cui? Pesemne că am păstrat reminiscenţe din alte roluri pe care nu întotdeauna le-am stăpânit şi am vrut numaidecât să mă eliberez de tot ce mi-a fost potrivnic. Aici am greşit. M-am negat, am renunţat la dovezi şi astfel m-am pierdut, am alunecat. Şi a trebuit apoi să trăiesc atâtea anotimpuri în care să mă întreb unde mă lăsasem, fiindcă mă ştiusem cu mine.
Aş putea muri în orice moment, dar ce fericire am să ştiu că tot ce urmează mă va întregi! Surâd gândului şi-l fredonez pe versuri din "Nothing really ends".

20 de comentarii:

  1. Buna dimineata!


    Undeva este o limita. Nu doar o linie. Este speranta! Ca o primavara!

    RăspundețiȘtergere
  2. Bună dimineaţa!
    Da, e o poveste despre speranţă. Partea plină a paharului, nu?

    RăspundețiȘtergere
  3. Hei, drumurile sunt pentru a călători, nu pentru a ajunge la destinaţie.
    Eu cred că o să te-ntâlneşti cu tine, pe fiecare dintre ele. :)

    E drept că plouă încă, dar curând va ieşi soarele. Îţi recomand: Billie Myers - Kiss the Rain. Cea mai încăpătoare umbrelă.

    (Să mai scriu că piesa celor de la Deus e o minunăţie? Am scris-o deja.)

    RăspundețiȘtergere
  4. Kiss the rain mă zvârle, Zvârlugo( :) ), cu ani buni în urmă. În viaţa mea de atunci. Şi ea frumoasă.
    Mulţumesc!

    RăspundețiȘtergere
  5. Ma gandesc cu ciuda ca eu am ratat momentul in care as fi putut sa-mi scriu mie insami o scrisoare, pe al carei plic sa scriu "Când uiţi cine eşti, deschide-l!". Am uitat demult cine sunt, ba chiar m-am schimbat de mii de ori de atunci, si-mi descopar o alta fata in fiecare zi. La un moment dat ma cuprinsese ameteala, dar, mai pe urma, m-am lasat invartita de carusel si am trait momentul. Oricum n-am altceva de facut.

    RăspundețiȘtergere
  6. Că îţi descoperi în fiecare zi altă faţă, e un premiu care ţi se dă. Nu contează că feţele se înnoiesc atâta vreme cât ce e sub ele a rămas.

    RăspundețiȘtergere
  7. Fuuu... :D
    Va trebui sa dezlipesc multe straturi pana sa descopar ce a mai ramas dedesubt !

    RăspundețiȘtergere
  8. Fără grabă, fără grabă...
    Să nu te răneşti!

    RăspundețiȘtergere
  9. Eu am o mie de nume, o mie de ganduri.. si ma pierd in ele.
    Iti place sa te pierzi in multime sau pur si simplu in locuri pustii ?!
    Iti place pe ocean sau pe mal de apa limpede de munte ?!
    Unde esti, ce stii, de unde ai aparut, cand vei pleca..vei avea nume de floare, de zare, de apa si pamant, de zbor, de stea, cale ... vei avea o mie de nume.
    Ascult melodia, sa intru pe unda cu tine, sa te citesc pe ea.
    Regasirea e la fel ca si pierderea, umana esti, plapanda esti si vrei din tot doar ce-i al tau, si-mi doresc, si-ti doresc sa redevii un nume uitat sau floarea renascuta-n primavara.
    Asa a curs melodia ta, in gandurile mele.

    RăspundețiȘtergere
  10. A curs în sensul bun melodia. Şi la toate întrebările, răspunsul meu este "da". Invariabil. Semn că raţiunea e în plus...

    RăspundețiȘtergere
  11. Pisicile nu-s niciodată neroade. Unii le atribuie rol psihopomp...

    RăspundețiȘtergere
  12. Îmi sunt simpatice pisicile, dar evit să insist asupra rolului lor psihopomp... Le prefer pentru alte virtuţi.

    RăspundețiȘtergere
  13. nothing really end...ce poate fi mai adevarat de atat? :)

    RăspundețiȘtergere
  14. merci ca m-ai pus la blogroll:) e fain ce ai tu pe aici. >:D<

    RăspundețiȘtergere
  15. Te-am pus acolo ca să fiu cu ochii pe tine, Serban!

    RăspundețiȘtergere
  16. Intre dimineti si seri , le prefer pe ultimele. Nu doar ale mele.
    Cand vreau sa-mi fie bine, ma gandesc la o seara de Ajun . Dintr-o carte( cred ca trecut neluata in seama- Tentatia este numele ei).
    Sau la o seara dintr-un film- ei doi , intr-o piateta, ravasita de vant usor. Toamna tarzie, frunze ratacite. Si un tren. Ca o despartire.Sau ca o promisiune.


    Serile, unele seri, au ceva magic. ( nu chiar totdeauna)

    RăspundețiȘtergere
  17. Serile pot avea ceva magic pentru că se estompează contururile, iar mintea poate construi. Mie îmi plac şi dimineţile pentru sticla lor neaburită, pentru lumină...

    RăspundețiȘtergere
  18. Bine că nu-ți lipsește nimic!!

    RăspundețiȘtergere