Laitmotivul unei zile

Este excepţională. Vreau să mor de ea...

Acasă

Dacă aş fi un cer ce creşte sub pâmânt, chiar de m-aş lăsa însămânţat, ştiu că nu mi-ar creşte niciodată rădăcini, pentru că n-aş putea rezista într-un loc de împrumut. Aşa că mi-am construit o casă în care să gândesc frumos şi curat şi de care oamenii primejdioşi să nu se apropie. Casa asta secretă se află lângă suflet sau oricum, undeva foarte aproape şi numai eu am cheile ei. Are multe ferestre, e un fel de grădină de iarnă cu multe plante mici, pe care să le pot privi cu căldură, din capătul unor priviri îngăduitoare, iar luminile colorate intermitente fac în ea un etern Crăciun din care nu poate lipsi vâscul sau orice altceva care să ne amintească de fiecare dată să ne îmbrăţişăm, fie şi în grabă... Gardianul meu cu livrea roşie ştie să îmi ofere prăjiturele şi ceai cald de fiecare dată când găzduiesc o speranţă nouă. Am o cameră plină de cărţi frumoase, noi, vechi, mai ales vechi, în care, ce e drept, e nevoie uneori să mă impun, pentru că personajele în carne şi oase care îşi deapănă istoriile ignoră rugămintea de a-mi păstra liniştea, împrumutându-mi sentimente şi miresme care mă tulbură. În casa asta sunt eu la orice vârstă, mereu mulţumită, cu toate angajamentele onorate, învăluită în atâtea clipe consumate, disciplinate în şir indian, plimbându-se una cu alta la braţ, fără să se complice cu întrebări legate de utilitatea existenţei lor printre gândurile mele. Apoi, cum să nu-mi fie bine, dacă am mereu dreptate, sunt bună şi amuzantă, nu mi-e niciodată teamă pentru că nu sunt singură, am mulţi fraţi punctuali şi zâmbitori care îmi dau o mână de ajutor să menţin ordinea? De fiecare dată când vorbesc între pereţii casei mele, spun adevărul, nu mă înroşesc niciodată, nici dacă aş vrea, iar timiditatea nu e decât un obiect de anticariat, pe care îmi place să-l ţin de decor. Nu-i aşa că merit câteva aplauze?

Convalescenţă

N-am explodat de prea multă fericire, aşa cum au înţeles unii, iar dacă am rămas în tăcere a fost pentru că ea, ea, fericirea, a explodat şi m-a lăsat goală. Da, acesta este cuvântul: goală... Ştii cum e: faci o călătorie cu avionul şi, pentru a tempera neliniştea zborului, optezi pentru o carte care promite destindere. Numai că într-un punct al poveştii, personajul cu care empatizezi moare într-un accident. De avion...

Şi atunci, cui îi mai pasă dacă tăcerea are gust bun!

Am scos toate pansamentele.

Bine v-am regăsit!

Da, a venit toamna...

Sunt fericită.
Punct.

Sunt bine

Dragilor,

apreciez preocuparea de care daţi dovadă în ceea ce mă priveşte, dar credeţi-mă că nimic îngrozitor şi ireparabil nu mi s-a întâmplat. Faptul că nu mai scriu aici mă poate cataloga în multe feluri, dar eu nu-s decât foarte ocupată cu a-mi trăi viaţa. Din fericire, iubesc îndeajuns de mult vara încât să nu caut prea mult spaţiile strâmte. Sunt convinsă că înţelegeţi. Să ştiţi, însă, că în momentele mele de adunare, vă vizitez cu drag.

O mie de gânduri bune, Adi

Revelaţie

"Shakespeare a scris într-un sonet că oglinda unei mame este copilul său"... Aşa s-a apropiat de mine un bătrân de care, trebuie să recunoasc, mi-a fost frică. Mai întâi pentru că era respingător fizic, apoi pentru că, involuntar, mi-am ţinut respiraţia şi nu în ultimul rând pentru că eram convinsă că avea să-mi ceară bani.
Frustrată... Uimită... Umilită...
Nu s-a îndepărtat imediat, aşa că a trebuit să respir. Un aer nepoluat. Apoi l-am privit direct. Omul mi-a zâmbit cu o gură ştirbă care, însă, nu mă mai înspăimânta. A continuat: "Privindu-te-n oglindă spune-i celui / ce te repetă, că e timpu-acuma / alt chip s-aducă-n lume". Incapabilă de replică, doar zâmbeam. " E băiat, nu? Să vă trăiască şi să mă ajungă! Am 90!" Ce era să-i spun? "Mulţi înainte??" Am zis doar "Sănătate", în timp ce se îndepărta. L-am privit: mergea drept, avea pantofii cremuiţi, pantaloni negri de la un costum vechi şi un trench bej. Înainta cu mâinile la spate, meditativ, iar sub braţul stâng ţinea o cutie de carton aplatizată. De altfel, cu acest detaliu mi-a atras atenţia, înainte de ochii asimetrici aruncaţi pe un chip la care era cu neputinţă să te uiţi fără să tresari de surprindere...
M-a impresionat. Cred că aş putea iubi un astfel de om, dacă aş trece peste mereu aceeaşi reticenţă a primului contact vizual. Cât de puţin contează că are 90 de ani şi că e hidos! Şi eu, care credeam că mă iubeşte literatura! Sunt totuşi mică, mai am de învăţat...
Când a ieşit, prietena mea, mama copilului în care "mă oglindeam", din magazinul în faţa căruia o aşteptam, m-a găsit ştergându-mi lacrimile...

Stagnare

Am admirat îndelung, din spate, mersul unui bătrânel consumat între asfaltul inegal şi căruţul de bebeluş pe care îl împingea. Dar nu zic bine, nu neapărat mersul era special (dimpotrivă), cât tot ce spunea aerul făpturii aceleia muncite de un oarecare orgoliu care să-i estompeze sincopele. L-am admirat poate şi pentru că am respectat încrederea pe care o mamă i-a acordat-o unui bărbat, despre care- nu-i aşa? -se spun fel de fel de lucruri... Cât am avut aceeaşi direcţie, nu am încercat să depăşesc- vechea mea discreţie- apoi a fost cazul ca el să aleagă un alt drum. Ei bine, se pare că nu eram pregătită să văd în locul bebeluşului un sac de cartofi. Sau doi... Hmmm, aşa deci! Atunci dă-mi voie să nu mă mai emoţionez.

Am continuat să merg, iar gândul mi-a fost repede asfixiat de imaginea mea pe o bicicletă. Da, am întâlnit o fetiţă care eram eu. Am privit-o, m-a privit şi niciuna nu a înţeles nimic. Nu-i ciudat să te întâlneşti cu tine, cel de atunci de când erai mic, să poţi să te studiezi pe furiş, iar lumea, claxoanele, mirosurile străzii să nu-ţi mai aparţină? Nu ştiu cât a durat, probabil că nu foarte mult, a fost doar timpul meu interior cel care s-a dilatat, pentru că, tulburată, cred că nici măcar nu m-am oprit...

Toţi copiii pe care, mai apoi, i-am văzut, erau oamenii trecuţi şi ieşiţi din viaţa mea. Sau pe lângă ea. Da, e bine zis aşa, pe lângă ea... Era şi ea în faţa unui bloc, era şi zulufata aia (ce frumoasă!), care a învăţat cum să se vândă, şi pistruiatul, tatăl copilului ce suferă de autism, şi gemenii care cereau voie mamei ( căreia tocmai i s-a făcut pomana de 6 luni) să-şi cumpere îngheţată. A fost nevoie ca, înainte de aceste stranii întâlniri, să simpatizez un moş care transporta cartofi. Deşi, pot să jur că recunosc acel căruţ dintr-o poză veche de-a ta. Erai tu, deci! Cum bine văd, numai tu nu te-ai schimbat. Timpul nu te-a curăţat de bolovani.

Şi atunci, de ce să ai nostalgii?

(P.S. Pentru a nu interpreta greşit, să ştii că nu e el :) )

Cin-cin!

Vă imaginaţi că am explodat în o mie de baloane colorate? Ei bine, nu! Şi asta nu mă face mai puţin fericită. Prietenii ştiu de ce :)
Vă mulţumesc!

Suntem femei

La ieşire schimbam două vorbe cu un coleg mai în vârstă, moment în care a sosit ea. Ea e o colegă nouă care va rămâne la noi doar pentru un an. Dar ceeee colegă: sâni, fund, buze, coapse. Totul supradimensionat. N-am văzut-o niciodată cu o fustă până la genunchi (nu mai vorbesc de ceva mai lung!), care i-ar sta, cu siguranţă, mult mai bine decât ceea ce poartă de obicei. În fine... E cu câţiva ani mai mare decât mine, spune despre ea că şi-i poartă foarte bine şi, până nu demult, era "single, la vânat" (ghilimelele sunt obligatorii, pentru că se exprima exact aşa). În sfârşit , a găsit o pradă. De fapt, chiar azi a venit să o ia de la serviciu. Pare mai tânăr decât ea şi e drăguţ, sau, cel puţin, prezentabil. Ea s-a oprit să facă puţină conversaţie cu mine şi cu al meu coleg, amintit mai devreme, căruia, printre altele, i l-a prezentat şi pe noul ei iubit. În sensul că i l-a prezentat numai lui, colegului meu. Am aşteptat să mi-l prezinte şi mie... degeaba; am aşteptat ca el să se prezinte... degeaba.

Femeile sunt nişte fiinţe ciudate.

Să nu vă lăsaţi mituiţi de un surâs fermecător! Fiecare dintre noi ascunde adânc-adânc o vrăjitoare!

Ne-găsire

Preţ de câteva minute, am supt cerul printre buze, înghiţindu-i tot vântul. Ca semn de regăsire...
Am impresia că în tot acest timp n-am făcut altceva decât să-mi sondez crusta, însângerându-mi unghiile. Dedesubt, o gaură imensă, un vârtej. În afară, un vânt lateral ce a unduit întreg pământul, în timp ce eu îl priveam din spatele sticlei. Îmi văd picioarele desculţe, un coridor, oboseli multiplicate, faţa pe pernă ce devine mai întâi albă, apoi striată de somn, mâinile...
Ce să mai spun, m-am convins că niciodată nu-s de ajuns cuvintele; ale mele s-au risipit în senzaţii care nu mă mai abandonează, făcându-mi inima să bată pe frecvenţe diferite. Şi aici-în lumea asta nouă- nu-i nimic, nici măcar un tramvai în care să urc din mers sau pe care să-l privesc trecând, nici măcar un chip lipit de fereastră, sau poate o gară cu pietre roşii care să-mi coloreze degetele. Sunt doar eu, expusă privirilor, eu, plină de geamuri sparte ce m-au străpuns şi s-au izbit zgomotos de asfalt...

A fost odată ca niciodată... ( fără poveste)

Ştii, mi-am dat seama că toţi, de când sunt mici, până la bătrâneţe, vor să audă poveşti. Nu contează că e "Scufiţa Roşie", "Tom Degeţel", un mit sau un text de cântec sacru, o experienţă, o viaţă sau o moarte. Ceea ce este important e ca, în momentul în care este scrisă sau redată, acea poveste să devină adevărată, plauzibilă. Istoriile unor oameni mai mult sau mai puţin obişnuiţi, în carne şi oase sau doar/mai ales din hârtie, din acel punct, în mod inevitabil, există.

Ce-aş putea spune, deci, despre mine, unei persoane care vrea să audă o poveste şi care a citit, ascultat, studiat, trăit deja sute? Ce ar trebui să fac pentru ca ceea ce i-aş putea expune să nu o dezamăgească? Ia zi, ce ai vrea să asculţi, tu, care sigur iubeşti esenţa lucrurilor? Îmi este greu, crede-mă! Cu ochii închişi văd imagini ale unui trecut pe care, descriindu-l, mi-e teamă că am să-l banalizez. Dacă aş face-o, toţi oamenii importanţi din viaţa mea s-ar dizolva în cuvintele mele şi aş risca să îi transform în portrete şterse, confuze. Nu cred că sunt în stare să-i anulez aşa...

A încerca să redau un crâmpei de viaţă e ca şi cum aş face-o pe fotograful. Dintr-o mie de fraze, doar una ar ieşi bine. De ce să risc?

Un zgârie-nori

Doamna de la etajul doi trebuie să fie o persoană precisă. Spală rufele divizate pe culori; lunea-galben, marţea-negru, miercurea-alb şi tot aşa până lunea viitoare. Vecina mea de palier udă chiar şi florile mele şi nu cred că e invazivă, ci doar altruistă. Nu reuşesc aproape niciodată să-i vorbesc, din cauza programului diferit pe care îl avem. Când ajung acasă, seara, mă limitez să constat zâmbind că dacă n-ar fi ea, leandrul din faţa uşii mele ar fi fost mort de ceva vreme. Măcelarul care s-a mutat din apartamentul de jos încă mă salută când mă întâlneşte. Îmi spunea că sunt drăguţă pentru că primul lucru pe care îl auzea că-l făceam când intram în casă era să mă descalţ. Nu e chiar aşa, dar a rămas convins din seara aia în care m-a văzut cu sandalele în mână pe scări; nu vreau să-l dezamăgesc. Sunt stranii raporturile între vecini. Ne cunoaştem de ani de zile, dar, de fapt, nu ne cunoaştem deloc. De câte unul ne legăm, cu câte unul ne certăm...
Închid uşa, merg în birou, deschid computerul şi mă gândesc. Îmi place să-mi imaginez locul ăsta ca pe un bloc cu multe muuulte etaje. Cine ştie, poate un posibil prieten locuieşte la apartamentul 1234 şi eu încă nu am avut norocul să trec pe acolo în timp ce deschidea uşa. Figuri ascunse în spatele unor draperii de cuvinte fragile. Aşa vă imaginez. Şi îmi păreţi atât de frumoşi seara, când mă adun de pe drumuri, închid lumina şi privesc spre ferestrele voastre! Nu sunt ingenuă. Precum orbii, disting umbrele. Vă privesc în unicul mod pe care îl cunosc: cu deschidere. Învăţ.

Consolare

Mă întreb ce simt oamenii de ştiinţă care văd lumea schimbându-se sub ochii lor, care, pentru a-i dezlega semnele, au renunţat la o parte din viaţă. Au trebuit să aleagă: să trăiască viaţa, sau să o înţeleagă? Care să fie uimirea, curiozitarea, interesul academic, pasiunea, dorinţa care i-au împins să cerceteze toată viaţa un singur lucru, epuizant şi mărunt pentru toţi ceilalţi, dar care lor le-a hrănit visurile?

Am întrebările astea cu ochii lipiţi de nişte boabe de porumb care, în tigaia mea, se transformă în popcorn. Mărturisesc faptul că nu ştiu să rezist în faţa acestui eveniment aproape miraculos. De altfel, mi-am cumpărat chiar şi un capac transparent.

Cel mai probabil, nu voi avea răspunsuri. Mă voi consola lingându-mi degetele...

Lucrurile de care mi-e frică

1. Dispariţia punctului şi a virgulei, care invită la meditaţie, respiraţie, ... -ţie...
2. Persoanele care se iau prea în serios ( inclusiv eu, uneori) şi care transformă nişte lucruri improbabile în adevăruri absolute.
3. Religiile care, în patru mii de ani de istorie, în numele iubirii, au masacrat milioane de oameni.
4. Să trăiesc într-un loc, într-o lume, într-un moment în care, dacă cineva mă prinde cu limba în borcanul cu miere, să-mi ceară socoteală şi să mă facă să mă simt vinovată, deşi n-aş fi...
5. Persoanele care spun că e mai bine să pleci capul, decât să rişti să ai probleme...
6. Să văd în jurul meu oameni care nu cred în nimic şi care nu luptă pentru nimic.
7. Să mă văd, câteodată, că fac în acelaşi mod. Asta e, de fapt, cea mai mare frică pe care aş putea-o avea.

În suspensie

Mă surprind că încetinesc involuntar, deşi sunt grăbită, când trec pe lângă un bătrân care abia înaintează. Aş putea să-i fiu nepoată, dar nu are nepoţi. Aş putea să-i fiu rudă, dar nu are rude. Aş putea fi bătrână. Mă opresc. ...

Deodată ziua mea capătă sens într-un moment care s-a blocat şi care nu ştie cum să mai continue.

Lipici

Intru în jocul Ginei nu fără rezerve, dintr-un motiv banal: nu-mi vine spontan să vorbesc despre mine. Întârzierea e cauzată de câteva dintre cele zece lucruri care îmi plac ce m-au ţinut la distanţă de voi. Aşadar, îmi face plăcere:

-să mă ascund într-un loc, între cer şi pământ, atunci când merg la ai mei (spune-i copac, spune-i foişor, nu ştiu ce e), în care să citesc şi de unde să mă amuz când îi gândesc pe ceilalţi căutându-mă.
-să patinez, fie pe gheaţă, fie pe asfalt. E varianta profană a zborului.
-culoarea verde, în toate nuanţele ei: iarbă, pădure, pom de Crăciun, izvor, iarbă...
-să mă întorc în Italia, pentru: artă, istorie, îngheţată, felul în care nu se numără minutele, limbă, muzică, târguri de vechituri, mare şi, la capătul unei liste de un milion de lucruri, oameni...
-să vină vreun copiluţ de la şcoală să-mi ceară câte un sfat (legat de studiu, evident: cum să mă machiez?; ce să-i spun lu' nenorocitu' ăla care nu m-a sunat; să-mi pun sau nu tutu la party; doamna, e adevărat că fetele sunt mai ciufute în perioada aia?)
-să mă transport prin anii '30-'40 şi să beau o cafea cu Jeni Acterian, Anais Nin, Greta Garbo şi Edith Piaf. Aşa, ca între fete...
-să găsesc, să mă supăr că n-am ascuns bine şi să caut alt loc pentru jurnalele mele din liceu în care, fără milă, masacram băieţi care habar n-aveau de existenţa mea. Şi între un ascunziş şi altul să mă pierd în nebunia acelor ani...
-să privesc (nerupte) lalelele galbene. Ieri am făcut-o şi am simţit că explodez în galben fericit!
-să-mi schimb ceasurile de mână în funcţie de intemperiile interioare. Şi toate să fie cu 5 minute înainte, ca să mă asigur că nu întârzii niciodată. Şi-mi iese!
-luna mai. În culori proaspete, neobosite. Fără legătură cu ziua mea :)

Silă

N-ai idee cât de mult iubesc soarele, deşi uneori am un comportament nefiresc: îl privesc prin rama ferestrei, nu-l las să mă pipăie prea insistent. Ieri n-a mai rezistat, m-a tras pe uşă, m-a scuturat de melancolii şi m-a purtat pe străzi. A câştigat. Nu, nu pentru că aş fi fost o pradă imposibilă, acum nu despre asta e vorba. A câştigat prin toleranţă, prin lipsa de discriminare. Luminează deopotrivă obraji ciopliţi-necioliţi, bronzaţi-nebronzaţi, oameni rutinaţi, inexpresivi, inexistenţi. Nu ştiu dacă din bunăvoinţă, dar nu m-a lăsat nicio clipă. Nici când am intra într-o alimentara, în care am cerut cu "vă rog" şi am primit o privire constipată, reacţie la "mulţumesc-ul" meu , nici când câţiva băieţaşi de o vulgaritate nepermisă au aruncat dintr-o maşină în mers, pe ritmuri de scârţa-scârţa poluantă, cuvinte la care -ups- n-am leşinat, nici când am refuzat să dau bani unui cerşetor mai tânăr decât mine, căruia indiferenţa mea i-a atins un soi de demenţă. Dacă am teama că viaţa are să mă abrutizeze incontestabil, este pentru că nu mai văd normalitatea transpirand pe străzi. Pur şi simplu nu mai e. Nu mai e...

Mi-am plimbat dezgustul prin toate părţile şi numai soarele m-a ajutat să-mi ţin dinţii încleştaţi ca să nu ţip. Crede-mă, nu pot să fiu cum mă vrea. Simt cum mă strânge tot mai dureros un sentiment de singurătate, pe care, totuşi, îl prefer la infinit abdicării.

Sunt singură cu oameni în jur. Oameni, sau ce-or fi ei...

Vieţile mele...

M-am pregătit îndelung pentru seara aceasta... -dar nu zic bine seara, e mai curând unul din acele momente de trecere dintre un înainte, care aparţine sigur zilei şi un după. N-aş putea spune că îmi fixasem o dată precisă, dar acum am toate semnele că aceasta trebuie să fie. Iată, umbrele sunt aşa cum nu-mi plac, fiindcă mă înşală; sunt necuviincioase şi se prind de alte contururi, agăţând de perete desene pe care nu reuşesc să le desluşesc. Acuz o neputinţă severă şi poate tocmai de aceea simt nevoia să ascult "Nothing really ends". Acum, ca şi atunci, mă ajunge amintirea a ceva; a ceva care e cineva; a cineva care sunt eu.
S-a întâmplat odată să fiu întrebată: "Nu-ţi lipseşte nimic?" Ştiu, întrebare plată, fără ipocrizie, fără invidie, fără curiozitate; o întrebare, în fond... Da, uneori îmi lipseşte o pătură călduroasă dintr-o iarnă de acum o mie de ani, sau o bluză în dungi, sau o pisică neroadă care să-mi adoarmă pe burtă. Dar mai mult decât oricând, îmi lipseşte percepţia pe care o aveam odinioară asupra mea. Îmi lipsesc eu. M-am risipit într-o sumedenie de imagini mute care îmi aleargă prin creier şi devin indisciplinate de fiecare dată când vreau să le pun în ordine, să le suspend într-un timp. Simt că n-am atâta putere ca să le pot stăpâni. Şi aş vrea atât de mult să mă apropii de amintiri! Dar ele se încăpăţânează să se ferească, să treacă pe contrasens, să se alunge cu fiecare an în care mă nasc. Eu mă nasc mereu primăvara, pentru că nu-mi place să ratez începutul. E mai cuminte aşa.
Înţeleg, deci, că asta e seara în care, în definitiv, totul ar trebui să se reducă la un gând. De hârtie. Pe plic scrie: "Când uiţi cine eşti, deschide-l!". Mă simt ca pe un peron, dar nu am bucuria aşteptării plecării, ci neliniştea că trebuie neapărat să-mi iau rămas bun de la cineva. Gândurile mi se îmbulzesc, sunt nişte cochilii sparte care rănesc tot ceea ce ating. Mă decid: trebuie să deschid plicul. Nu-mi calculez secunde, nu respir, nu chibzuiesc. Citesc doar. Scrie aşa: "Vrei să ştii cine sunt eu? Iată o întrebare la care nu ştiu cum să-ţi răspund, dar cu siguranţă tu vei şti. Nu am nume. Sigur, l-am avut cândva, dar acum ce importanţă mai are? Eu am fost. Am fost carne şi sânge şi am locuit o viaţă. Aşa am fost: viaţă, iubire, moarte, dar nu neapărat în această ordine. Nu te lăsa amăgită, logica nu are a face cu nimic din toate astea! Am fost ceea ce eşti tu acum şi sunt ceea ce vei deveni. Sunt vântul proaspăt care îţi respiră pe obraji. Sunt bătaia de inimă care te zdruncină când îţi este frică. Sunt acel miraj alb al castelelor abandonate în noapte. Sunt ecoul paşilor necunoscuţi. Sunt cenuşa împrăştiată în vânt. Sunt muzica unei harpe la care nu cântă nimeni. Sunt ceea ce-i rămâne celui ce s-a rătăcit şi calcă prin locuri neumblate pentru a-şi regăsi drumul. Oricum, nume nu am. Desigur, am avut unul, dar acum ce importanţă mai are? Am o mie de voci şi o mie de poveşti pentru tine, pentru că ştiu că vrei să asculţi şi să nu uiţi".
Moment de gol.Vertij. Întuneric. Şi într-un târziu (un ceas? un an? o viaţă?) mă atinge pe tâmple zgomotul unei lumini care se aprinde. Ce să însemne toate astea, că m-am poziţionat precar între un vis şi altul tot timpul? Tot timpul cui? Pesemne că am păstrat reminiscenţe din alte roluri pe care nu întotdeauna le-am stăpânit şi am vrut numaidecât să mă eliberez de tot ce mi-a fost potrivnic. Aici am greşit. M-am negat, am renunţat la dovezi şi astfel m-am pierdut, am alunecat. Şi a trebuit apoi să trăiesc atâtea anotimpuri în care să mă întreb unde mă lăsasem, fiindcă mă ştiusem cu mine.
Aş putea muri în orice moment, dar ce fericire am să ştiu că tot ce urmează mă va întregi! Surâd gândului şi-l fredonez pe versuri din "Nothing really ends".

Letargie

Adevărul este că am plecat deja, deşi nu e sigur că, totuşi, voi pleca. Îmi imaginez deja casa, cu noile obiceiuri, cu întrebările mele plimbate pe muchiile neregulate ale mansardei, pe dungile acelea înceţoşate pe care s-a topit atâta trecut. Îmi imaginez soarele care va intra printr-o altă fereastră, pipăindu-mi neîncrezător obrazul. Îmi imaginez parfumul unui alt râu, cupola unui alt oraş, alt accent, rătăcirea pe drumuri complicate, niciodată paralele... Azi ca ieri, ca mâine. Dacă mai durează, o să îmbătrânesc.

Nu ştiu când mi-am pierdut luciditatea. Poate atunci când n-am mai putut să mă evit? Oricum ar fi, văd cel puţin două soluţii: fie voi reuşi să forţez atât de mult destinul, încât toată această nebunie să mă plesnească necruţător, fie încetez imediat să-mi mai construiesc fantezii care, mai apoi, să se scuture din urma mea.

Nu ştiu să-ţi spun de ce, dar parcă aş avea chef de o realitate care să se impună.

Dilema veche în haină nouă

Întrebare: cum ar trebui soluţionată o dilemă? E greu de crezut că există vreunul dintre noi care nu a cunoscut încordarea mistuitoare a gândului, a frunţii, a sufletului în faţa unei decizii care se îndărătniceşte să se arate.

Răspuns-nu am. Am doar o idee despre cum nu ar trebui niciodată să se întâmple. N-ar trebui să alegem niciodată între două lucruri egale. N-ar trebui, mai cu seamă, să alegem niciodată între oameni. Cum faci, fără să devastezi un suflet? Şi, dacă totuşi ai făcut-o, cum faci apoi să te mai pui de acord cu tine, să nu distrugi toate lucrurile în care te oglindeşti? Oricum aş privi problema- că e o problemă asta- ies învinsă. Cunosc oameni care, crezând că pământul e rotund şi cerul e pentru toţi, au ales cariera, convinşi că cei neglijaţi acasă vor avea resurse inepuizabile de înţelegere şi de susţinere. Cunosc, pe de altă parte, şi oameni care au renunţat la visuri pentru a se conforta cu căldura unui cămin înşelator. Niciunul nu a ieşit în câştig. Îndiferent de opţiune, de oportunităţi, de alternativa aleasă, a rămas un acut sentiment al frustrării. Lipsa a ceva ce simţi că te-ar întregi poate fi dureroasă, cu atât mai mult cu cât tu însuţi ai contribuit la instaurarea ei. Dar viaţa e construită din trepte şi nu e musai ca acestea să fie urcate de fiecare dată. Urci câteva, mai şi cobori, important este ca atunci când ai făcut bilanţul să constaţi ca esti mai sus decât atunci când ai pornit. Nu e un secret faptul că existenţa noastră este o sumă de alegeri şi numai timpul poate cu adevărat hotărî dacă ele, în momentul întâmplării lor, au fost şi inspirate. Se întâmplă adesea să ne lăsăm pradă impulsurilor, să fim ispitiţi de o altă felie de banal, numai că mai frumos împachetată, pentru a rezolva relativ uşor dilema care ne macină. Eu cred totuşi ca omul aflat în criză trebuie să dispună de o balanţă extrem de sensibilă, pe care să depună tot, până într-acolo încât să rămână nud în faţa propriei conştiinţe. Şi mai are nevoie de ceva: de timp! Nu cunosc situaţii rezolvate rezonabil în grabă. Peste acestea trebuie să se suprapună înţelepciunea, chibzuinţa, spiritul critic, dar şi sensibilitatea. Şi în momentul în care decizia e luată, nu fără a mutila o parte din tine, cu siguranţă nu ai de ce să te mai îndoieşti vreodată că nu ai făcut alegerea potrivită. E o chestiune circumstanţială pe care niciun manual de morală n-ar putea-o explica. Ea ţine de oameni şi de împrejurările în care aceştia se află.