marți, 9 februarie 2010

Vă mulţumesc!


Cine ar fi crezut că timpul are aripi? Dar poate că aşa este viaţa, mai întâi îţi merge alături şi, atunci când crezi că o stăpâneşti, te întrece. Şi, în fond, tu , care crezi că mergi încet, nu faci decât să pândeşti o poveste, să o urmăreşti cu toată carnea încordată, să-i furi esenţa şi apoi să spui că-ţi aparţine toată. Ce ironie, când am crezut că ştiam totul, mai aveam încă atât de multe lucruri de învăţat; când am crezut că totul s-a sfârşit, nu a întârziat să mi se ofere o nouă ocazie, chiar dacă ulterior s-a dovedit a fi o ancoră în vânt. Nu ştiu cum să fac, mi-e teamă, nu vreau să schimb cu nimic viaţa mea imperfectă. Dacă aş alerga, probabil că aş ajunge mai repede acolo unde îmi doresc, dar cu siguranţă aş pierde atâtea detalii care m-ar putea completa. Mai e timp, dar simt că e momentul să fiu recunoscătoare. De aceea, vreau să mulţumesc din suflet tuturor:
-mâinilor părinţilor mei care au ştiut să mă sprijine,
- celor care dau viaţă vieţii mele,
- celor care mă iubesc,
- celor care nu m-au trădat când ar fi putut-o face,
- celor care m-au învăţat să privesc înainte,
- provocărilor care mi s-au ivit,
-treptelor pe care poate nu întotdeauna le-am urcat,
- celor care mi-au spus "nu", pentru că deşi rănită, am putut să înţeleg mai bine semnificaţia unui surâs necunoscut, unei priviri de copil sau a unei uşi închise în faţă,
-chiar şi celor care mi-au făcut rău, pentru că gestul lor m-a ajutat să mă înţeleg mai bine.
Mulţumesc pentru câte am primit şi pentru câte am putut să dau, pentru când am râs, am plâns, am sperat, pentru fiecare zi în care am luat-o de la început, pentru fiecare clipă pe care am dăruit-o, vreau doar atât să spun: vă mulţumesc!

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu