Eroii mei

Eroii mei nu au chip- nu pot fi văzuţi; ei sunt suflete cu gânduri. Ador să trăiesc printre oameni posedaţi de idei care le năvălesc închipuirea, idei pline de carne şi de sânge, rod al neliniştii care stăruie în ei. Şi nu mi-e teamă să spun că totuşi eroii mei -aşa spectrali cum sunt- trăiesc, ei nu se pot confunda şi nici substitui. Zic: trăiesc…dar cum? Dezorientat, dureros, maceraţi de întrebări, însetaţi de sensuri care nu se văd. Şi, mai presus de orice, risipindu-se în gânduri care îi gândesc pe ei. Ei suferă de o extraordinară maladie a sincerităţii şi, pentru a nu se anula, se conservă. În memoria lor şi a altora. Tocmai fiindcă simt că există ceva înapoia atâtor lucruri ale prezentului, pe care numai proiecţia în trecut le-ar putea incendia cu raze de înţelegere adevărată. Au amintirile vreo logică? Pe cea a cronologiei nicidecum… Ele sunt fireşti în măsura în care nu ţin de nicio determinare exterioară, obiectivă. Memoria –atata timp cât e vie-este singurul aliat care nu le dă iluzia unei risipiri inutile, căci deschide o mare de posibilităţi. Dar nicio obligaţie. Cel mai mult îi iubesc pentru că îmi permit să rup fâşii din ei, ca să pansez cu ele rănile gândurilor mele.
A fi angrenat în jocul minţii din viciu şi a eşua în memorie-iată suprema libertate a eroilor mei…