Praf

De-ai şti câtă lume îşi pune visele într-o valiză pe care apoi o sigilează în aşteptarea unei călătorii pe care, poate, nu o va face niciodată! Nu ştiu exact cât le ajută unora că strâng, smulg, împing, ascund... Dar ştiu ce se va întâmpla la un moment dat: când valiza nu va mai putea fi închisă, ea va plesni, va exploda, iar visele lor se vor zdrobi, de nici praful nu va rămâne...
Nu spun că eu aş fi altfel, n-am avut niciodată pretenţia că aş fi originală. Iată de ce am obişnuinţa să călătoresc. Des. Ca să-mi golesc bagajul puţin câte puţin. Doar în felul ăsta simt cum iluziile prind viaţă, devin concrete, aşa cum e apa filtrată de crăpăturile unui zid.
Acum am toate semnele că se apropie un astfel de moment şi simt că am nevoie să păşesc printre oamenii unui oraş care să nu fie al meu. Eventual un oraş în care să fie frig, pentru ca totul să se conserve mai bine... Oricum, îmi vor ţine amintirile de cald. Nu, nu te îngrijora, din călătorii, de regulă, mă întorc.
Am chef să mă îmbăt. Cu orice...