Pace

Cititul compulsiv îi alimenta nevoia de a asimila cuvinte care nu-i aparţineau. Nu ştia dacă ale lui erau prea puţine sau, dimpotrivă, prea multe, dar voia permament să se piardă în fantezii ce nu erau ale lui, pentru a nu se simţi atât de singur. Călătorea mult, şi cum gândurilor le închisese temporar uşa, o făcea cu mijloacele care îl transportau fizic. Locurile şi oamenii reuşeau să-l surprindă prin noutatea lor, să-l liniştească şi să-i dea iluzia că e viu, că nu suferă nici mai mult, nici mai puţin decât alţii. Prefera avionul din raţiuni practice: deşi nu se ocupa cu ceva anume, nu avea prea mult timp. Şi apoi, orice alt mijloc îi stimula imaginaţia, îl determina să uite de concret şi nu, nu era deloc în regulă. O ştia bine, i se mai întâmplase să se amăgească, dar sfârşea mereu în acelaşi punct: până şi oglinda se sparge când ochii care o privesc-deschişi prea larg- trădează disperarea. Cu timpul de reflecţie nu fusese niciodată atât de ostil şi, de altfel, puţin îi păsa că lucrurile se întâmplau aşa. N-avea în faţa cui se preface, iar cu el încetase să se mai joace, fiindcă nu-şi făcuse decât în ciudă până atunci...
Într-una din călătorii, pentru a tempera neliniştea zborului, a optat pentru o carte care promitea destindere. Se înşelase. Într-un punct al poveştii, personajul cu care el însuşi empatizase murise într-un accident. De avion...
Ce gust bun are liniştea!