Firescul din noi

I.
Bogdan- Doamna, eu azi vreau să vă dăruiesc două buchete de flori.
(Nedumerire)
Bogdan- Unul pentru că a venit primăvara, altul pentru că nu mi-am învăţat.
Profa-Accept doar unul: cel care anunţă primăvara.
Bogdan- Da, dar nu ştiţi care dintre ele este! Nu vă rămâne decât să le primiţi pe amândouă. Şi să mă pupaţi corespunzător!
(Râsete)
Profa eram eu.

II.
Sunt datoare cu o explicaţie. Nu, nu m-am trădat! Da, aş fi putut-o face. Ar fi fost cel mai uşor. Fără detalii inutile şi fără consum de energie. Provocare: cum vorbeşti unor tineri cu priviri ce glisează de la alunecoase la "lasă-neee!!" despre adevăratele valori? S-au mai înduplecat, dar tot refractari sunt...

III.
Un drum spre casă într-un mijloc de transport în comun în scop experimental. Privirea e indecisă: afară? înăuntru? Afară soare, oameni înviaţi în aceleaşi haine monocrome, asfalt la greu. Prin urmare... nimic. Înăuntru, un invalid în picioare. Am sânge pe creier. Încerc să înţeleg ceva, să surprind măcar un gest instinctiv de solidarizare. În zadar. Mă uit la oameni. Rând cu rând. Nimeni nu vede? Experimentul meu eşuează, e inutil să duc o campanie de... orice... în faţa unor astfel de... handicapaţi?!?! ( de vreme ce ocupă locurile siglate)