duminică, 28 februarie 2010

Semne


Noapte. Pat de spital. O insomnie solitară întâlneşte alte insomnii. Şi uite aşa, dintr-o bolnavă încordare, într-un spaţiu ostil, departe de suflete dragi şi frumoase, ţâşnesc toate lucrurile care până atunci nu s-au vrut spuse. Dintr-odată, noaptea a devenit prea îngustă. Imposibil să cuprindă atâtea spasme! Dar toate trec de parcă n-au fost, deşi în momentul lor le vezi cum ţi se împotrivesc cu duşmănie. Bine măcar că lumina aduce cu ea paşii obişnuiţi ai coridoarelor şi ai saloanelor, paşi ce poartă povara unor alte existenţe, prea indiferente sau prea imunizate la suferinţă. Se face că mereu zilele sunt mai uşor de îndurat, pentru că minutele nu mai aparţin gândurilor tale, ci comprimă flash-uri, crâmpeie de imagini şi sunete pe care nu le înregistrezi, dar care nici nu te lasă singur cu singurătatea ta. Ele au o simplă funcţie ornamentală. Nu-i rău totuşi când mai vine la cineva câte un vizitator, când o soră te plimbă plictisită şi prea abătută pentru că peste greutăţile ei, ai depus şi tu greutatea corpului tău aproape imobil. Dar oamenii vin şi pleacă, unii privesc cu compasiune, unii cu teama că acea încăpere este locuită de prea multe suferinţe.
Fiecare are un istoric trist, să ştii! Durerea ta nu e cu nimic mai violentă şi mai nobilă decât a omului aceluia paralizat pe care îl schimbă fiică-sa cu grijă de mamă. Sau decât a bătrânului cu ochelari de soare demodaţi care a etalat pe noptieră pendule, ceasuri şi clepsidre. Cică trebuie să sune acasă la o anumită oră. Trăieşte pentru ora aia, cu atât mai mult cu cât ieri nu i-a răspuns nimeni. Dar astăzi, cu siguranţă, cineva, ca şi el, va sta cu mâna pe receptor şi cu ochii pe ceas. Va aştepta, pentru a savura şi mai mult victoria convorbirii de la oră fixă.
Ce ironie! Există întotdeauna cineva care să ne amintească de "nemurirea sufletului". Azi e tipul ăla care se pretinde surdo-mut, nu prea rău îmbrăcat; pariez că atunci când îşi termină rondul prin saloane, se parchează nu în tramvai, ca mine, ci într-o maşină demnă de cauza pentru care luptă. Împarte iconiţe la supra-preţ, nu e rău, nu-i rău deloc. Dacă nu ai una la portofel sau în buzunarul pijamalei dungate, nu te înduri să i-o înapoiezi "bietului" băiat, ci o cumperi, mai ales că în condiţiile în care te afli, parcă-parcă simţi că îl vrei pe Dumnezeu mai aproape. Dar tu nu ai cumpărat-o, ci ţi-ai pus-o pe piept, aşteptând. Imaginea ta, aşa, m-a făcut să am o altă tresărire, mai dureroasă decât atunci când te chinuiai să-ţi duci sticla de lapte la gură, dar nu puteai, fiindcă îţi tremurau prea tare mâinile. Sau ca atunci când ţi-ai agăţat privirea de a mea şi eu n-am avut curajul să nu mă feresc. Băiatul şi-a luat marfa şi s-a dus. Cred că mai degrabă ţi-a smuls-o de pe piept, furios poate că nu a avut o zi prea bună. Desigur că le are şi el pe ale lui... Eu plec tristă-tristă, cu ochii inceţoşaţi. Nu din cauza ta, pentru că abia în acest precis moment mă gândesc la tine, ci din cauza celui pentru care mă aflam acolo.
Noapte. Pat de spital. Linişte. Linişte. De ce nu ţi-a lăsat iconiţa pe piept? Locul ei era acolo şi tu ai ştiut asta. Ce e viaţa? Ce e moartea?

8 comentarii:

  1. Ma intreb cine a fost capabil sa atinga primul coarda atat de sensibila a omului? Si ma refer aici la tertipul de a ti se pune in mana o iconita pe care, in general, nu o poti refuza. Imi imaginez un psiholog dand lectii unei hoarde de cersetori. Venind din partea unui preot ar fi jalnic...

    RăspundețiȘtergere
  2. În unele cazuri, un cerşetor este mai specializat decât un psiholog, pentru că ştie să acceseze exact acele zone ale sensibilităţii umane, încât să iasă în profit. Cred că s-a autoeducat...

    RăspundețiȘtergere
  3. Viaţa şi moartea. Merg de fiecare dată mână în mână. Şi nu pot fi despărţite niciodată, oricât de mult am dori să o facem. Le acceptăm pe amândouă...

    RăspundețiȘtergere
  4. Mi-ar placea sa spun ca nu, nu stam cu totii pe un pat de spital. Ca nu, nu avem nevoie nici de atentie, nici de false legaturi cu divinitatea. Ca sintem bine cu noi si atit. Mi-ar placea, dar nu pot sa mint.

    RăspundețiȘtergere
  5. Suntem legaţi prin viaţă, de moarte şi ar fi imprudent să ne minţim că ar fi altfel...

    RăspundețiȘtergere
  6. Buna seara.Am incercat sa-ti aflu adresa de mail doar ca nu am gasit-o pe blog.Adauga blog - adauga articole -Participa cu blogul tau la comunitatea 99boguri. http://99bloguri.blogspot.com

    RăspundețiȘtergere
  7. draga mea,
    durerea si neputinta stau mereu pe un pat de spital chiar daca suferinta celui drag ne muta in acelasi pat si pe noi.
    Te pup.

    RăspundețiȘtergere