Soare-până mai ieri- mic şi obraznic, azi ai intrat tot sub pielea mea şi te-ai făcut atât de mare, încât ai luminat toată jumătatea mea de planetă. Acum ştii că te-am iertat. Mi-ai dăruit o zi cu miresme neîncepute, împletite din vânturi cu sonorităţi muzicale şi ape. Am capitulat. Am păşit cu nesiguranţă şi nu mi-a mai fost teamă. Nici frig, nici somn, nici greu. Vreau să rămână totul amprentat în memoria mea. Uite chiar acum îmi fac un semn. Adânc, de sânge şi de lumină. O jumătate de zi de viaţă de om cu muuulţi oameni, cu muuult zgomot, cu sute de destine ce se ciocneau în derivă, se urmăreau, se croiau. Soare, tu ai făcut asta? Cine oare ne-a lăsat impresia că pentru a fi fericiţi trebuie să ieşim din noi, să explodăm într-un spaţiu deschis şi apoi să intrăm cuminţi în trupurile noastre, după eliberare? De aceea unii, sărmanii, cred că nu au cunoscut fericirea. Au căutat-o altundeva şi au preferat să-şi acordeze inima cu parfumul nostalgiilor şi să se lamenteze. Eu n-am căutat nimic, am ascultat doar păsările mici cu ciripit nostim, desfăşurarea norilor albi pe desenul albăstrit, arcuirea razelor strălucitoare pe chipuri, pe bănci, pe bucăţi de asfalt. Şi a fost de ajuns pentru ca acest spectacol banal, pe care cu siguranţă l-am mai trăit (dar cu simţurile mai estompate), să mă topească. Renunţ să-l mai reproduc, pentru că azi emoţiile mele nu au voce. Fericirea mi-a spălat privirea, nu mai sunt în spate, în culise şi aproape că mă doare atingerea tuturor lucrurilor care se lipesc de mine, vrând să intre. Închid ochii ca să păcălesc vertijul. Respir doar. Trăiesc!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu