luni, 22 februarie 2010

Bucăţi


Ce mulţi sunteţi azi aici! Trebuie să mă retrag în singurătate, să mă reculeg, să-mi caut carnea trecută prin fire de somn, s-o dăruiesc din mine şi să nu-mi fie aspră... Cât am crezut că lumea e rotundă, nu mi-a fost teamă să mă-ntâlnesc cu mine; abia apoi m-am strâns, am vrut să mă conţin, dar n-am mai încăput! Am plesnit sub presiunea gândurilor prea grele şi, într-un efort de neomenescă voinţă, mi le-am lichefiat, mi le-am tâşnit prin toate golurile ce ar fi trebuit să mă închidă, să mă ascundă. Aşa, în libertate, s-au risipit şi nu s-au mai găsit niciodată! Dar dincolo de fiinţa mea, şi-au pierdut densitatea şi în loc să se lovească de pietre şi de oameni, au plutit suple, s-au amestecat cu aerul, fără zgomot şi fără urme. Se înălţau şi doar eu le simţeam neastâmpărul. Doar eu... Nu e adevărat că m-au vindecat. Au lăsat doar un pic de spaţiu pe care, oricum, di nou, îl vor umple toate chinurile universului. Pe care-l credeam rotund... complet... A trecut mult timp de atunci. Acum nu mai cred, doar simt. Simt uneori teama de a-mi aduce aminte de mine şi de tot ceea ce mă alcătuieşte: visuri, inimi, soare şi încă primăveri... Aşa că, îmi cer scuze, dar e vremea să îmi recapăt liniştea şi asta o pot face doar izolându-mă de oameni... Cu mine, am terminat de mult, nu mai este nicio primejdie. Poate mâine mă întorc întreagă!

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu