Cheia

De regulă nu mă grăbesc. Fără să am mişcări studiate, ţin totuşi să nu-mi sperii echilibrul. Îmi conserv energiile pentru momentele în care acestea sunt cu adevărat solicitate. Asta ţine de inefabilul fiinţei mele, de fragilitatea pe care doar uneori reuşesc să o camuflez. Când îmi scapă sensul imediat al vreunui lucru, iau apă, cretă, lut şi constuiesc. Mă regăsesc pe deplin în ceea ce reuşesc să fac, e expresia atâtor gânduri cărora le este greu să se verbalizeze. E aşa de săracă limba uneori!
Într-o zi, nu ştiu ce furie, sau poate doar umbra vreunui vis îndepărtat, m-a împins într-o febrilitate care mă avertiza că sunt în pragul uneia din acele clipe în care trebuie să-mi declanşez toate mecanismele, toate forţele creatoare. La început nici eu nu înţelegeam ce este bulgărele acela consistent, mânjit de mâinile, ohii şi nervii mei, şi cred că nu am ştiut-o mult timp. Vocea de sub învelişul alb şi aspru se cerea răzbunată. Deşi am fost tentată, n-am putut să spun nimănui că o auzeam, pe cine aş fi convins? Trebuia deci să înlătur, rând pe rând, feliile acelea de cretă, să decojesc până la miez şi apoi să completez cu vârfuri de aripi muiate în cerneală. De cele mai multe ori, aripile îmi vorbesc de îngeri. Dar atunci nu ei s-au apropiat de mine. Câteva secunde am rămas cu palmele dezamăgite şi, în amorţeala aceea, nu am ştiut unde să mi le sprijin. Cred că a fost o unică secundă în care lumea mi s-a părut neîncăpătoare pentru tristeţea ce se prelingea din mine. Şi totuşi, nu mă vindecasem, nu aici trebuia să se sfârşească totul. Nu ajunsesem decât la mijlocul unui drum care mi se împotrivea, decis fiind să nu îmi mai trimită semne. Noroc însă că aerul, treptat, s-a detensionat, privirea, din albă, a devenit linişte, iar mâinile, adunate cu grijă de aiurea, au recompus jocul de apă, lut, cretă, degete, emoţii, soare, viaţă şi aripi albastre. E greu să-mi amintesc ce a urmat... e o secvenţă ce scapă înţelegerii mele, pe care nici nu pot s-o aranjez rezonabil în timp-un minut, o zi, o eternitate?... probabil că m-am depersonalizat. Ştiu doar că la final, am deschis o casetă în care am depus o cheie. Aş da orice să nu fi avut amnezia asta cumplită, care mă împiedică acum să-mi amintesc ce anume am făcut pentru ca o aripă să devină cheie. Dar pesemne că acesta e miracolul lumii, ar fi prea uşor ca a doua oară să străbatem cărări deja umblate. În definitiv, fiecare nouă încercare de a te naşte este o altă poveste ce trebuie inventată fără apelul la reminiscenţele unei istorii scrise altcândva.
N-am de ce să mint: din când în când, ridic încet clapeta casetei, iau cheia în palme şi o privesc, fără uimire acum, pentru că, deşi a trebuit să cresc, să mă agăţ cu rădăcinile de ceva ce e mai sus decât mine, am înţeles la ce îmi foloseşte: zborul de cerneală devenit răspuns este bucata mea de libertate.