duminică, 21 februarie 2010

Ştii tu!


"M-ai lăsat fără cuvinte, ca pe o primăvară, cu gânduri care se umplu de tine lăsând sufletul uşor. Vreau să te ridic pe aripi de hârtie, să inventez poveşti şi să zburăm ascunşi sub mii stele." Aşa am reuşit eu să traduc un cântec frumos. Ceea ce exprimă e un clişeu? Nu mai puţin decât filmul de aseră. Nu am greşit când am spus că în lumea asta sunt puţine idei în jurul cărora se învârt oameni pricepuţi care să le pună într-un infinit de forme. Dar istoria e mereu aceeaşi: oameni care se îndrăgostesc şi care se pierd. Nu ne place să ştim ce se întâmplă după iubire. Câteodată mai aflăm, împinşi de o curiozitate morbidă sau de destin, dar, de regulă, vrem să trăim poveştile până la mijlocul lor. Până acolo unde totul e în concordanţă cu visurile noastre. Cealaltă parte cui îi este destinată? Nu ne interesează, atâta timp cât nu nouă! E o zi frumoasă, sunt în acord cu mintea şi cu sufletul meu, sunt mulţumită de tot ce întreprind, de felul în care mi-am alcătuit viaţa, de oamenii care mă însoţesc în aventura asta, de omul care mă colorează; e absolut adorabil. Nu ştiu cât mai e din poveste, între timp mulţi din jurul nostru au rupt-o şi au înnodat-o pe a lor, iar noi nu am făcut niciun efort vizibil ca s-o derulăm fără primejdii. Mai bine mă opresc, sunt lucruri pe care cuvintele le vulgarizează. Şi apoi devin penibil de sentimentală. Nu îmi place să vorbesc de iubire. Nici nu ştiu cum se rosteşte "te iubesc!" Mă simt stingherită. De ce să pierd vremea pe vorbe, când pot s-o simt? Restul se contruieşte de la sine.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu