luni, 15 februarie 2010

Suntem ceea ce decid alţii



Ajung să cred despre mine că nu mai încap în lumea asta. Dar cine ştie ce au ajuns să creadă ceilalţi? Poate prea puţin din ceea ce reprezint. Cu toate acestea, adevărul este atât de curat: nu sunt pretenţioasă (dacă e, totuşi, să pretind ceva necondiţionat, acela este respectul), iar aşteptările mele sunt dintre cele mai pământeşti. Dar cum faci când cineva mare şi greu, în ochii căruia trebuie să fii cu o imagine nepătată, vine şi îţi cere să modifici realitatea de dragul unor statistici? Cum faci când -mai mult- realitatea aceea reflectă efortul tău şi al altor oameni? Pe cine minţi? Şi apoi, ce autoritate mai reuşeşte să îşi menţină acea persoană, din moment ce ţi-a "recomandat" să deformezi un context? Ceea ce m-a deranjat pe atât de mult pe cât recomandarea, a fost precizarea că lucrurile trebuie să pară mai proaste, mai dezavantajoase pentru noi. Asta e de-a dreptul incalificabil, e o ofensă pe care nu o pot tolera, pentru că ştiu că am procedat în mod transparent şi obiectiv. S-a atentat deci la integritatea mea, dar aproape că nu contam eu neapărat ca biografie, cât conjunctura şi grupul social, aşa-zis periferic. E important de ştiut totuşi... periferic prin raportare la ce?? Prin urmare, nu am modicaficat nimic şi abia aştept să mi se atragă atenţia pentru asta. Mai mult, ar fi extraordinar dacă şi-ar face cineva timp să controleze în detaliu procesul, aşa încât să nu mai am stânjenitorul sentiment că nu fac ceea ce se cuvine, deşi fac totul în modul cel mai onest cu putinţă. E un paradox cu care nu pot convieţui. E şi mâine o zi, probabil că istoria se va repeta, probabil că, oricum, nu voi reuşi să golesc mintea nimănui de prejudecăţi, dar cel puţin ştiu că nu o voi încărca pe a mea cu imbecilităţi. Între mintea şi conştiinţa mea există o bună comunicare, şi ar fi păcat să-mi tulbur echilibrul cu minciuni ce aparţin aceleiaşi rutine, aceleiaşi poveşti cu cel mare şi găunos care consideră că totul se construieşte din cifre, nu din emoţii, idei şi, mai ales speranţe. Am fost dreaptă în aprecieri şi nu am cedat presiunilor. Poate prin asta voi mai creşte puţin, dar până devin şi eu un om mare, vreau să-mi amintesc întotdeauna cât de urâţi sunt oamenii cu zâmbet fals şi fulgi de zăpadă cristalizaţi pe chip. De altfel, le-ar fi imposibil să se topească în lipsa căldurii!
Aştept ziua de mâine... m-am fortificat...

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu