"Fluturele nu măsoară luni, ci clipe, şi are timp destul." Rabindranth Tagore
Câteodata timpul este asemeni unei străzi peste care tocmai s-a aşternut ploaia. Paşii lasă urme fără culoare, dar totuşi vizibile. Se poate întâmpla ca soarele sau vântul să usuce acei paşi discreţi, aparent fără zgomot şi fără memorie. Să-i usuce, nu să-i şteargă! Şi fiindcă nu au putut fi acoperiţi până la anulare, au devenit simbolul a ceva pentru care nu e nevoie să-ţi iroseşti întreaga existenţă, pentru că, în efemeritatea lor, conţin însăşi esenţa unei vieţi de om, concentrată într-o senzaţie, într-un zâmbet sau într-o jumătate de gest.
De câte ori nu mi s-a spus: "aşteaptă, mai e timp!". Însă am asociat întotdeauna aşteptarea cu absenţa oricărei libertăţi, pentru că este pasivă, sterilă şi duce la o pierdere care se măsoară în clipe şi schimbări. Cele mai inofensive sunt cele de viziune. Dar şi cele mai rare... Aşteptarea nu e probă de curaj, nu e act de stoicism, nu e... ,nu e... Şi dacă nu o consum încâlcită în gânduri, e doar o pierdere. Poate de asta am fost nevoită câteodată să-mi cristalizez imaginea dintr-un anume moment în mine, şi în timp ce toţi din jur îmi spuneau că m-am schimbat, eu eram atât de fixată pe o poză veche, încât păream aproape insuportabilă. Da, m-am schimbat cum poate n-am vrut, cum, cu siguranţă, n-am prevăzut. Şi totul era atââât de previzibil! E firesc să fi crescut, să mă fi maturizat, dar nimeni nu m-a pregătit dinainte cu lecţia despre cum să desenez aripi peste tristeţe. Am învăţat- o singură, după ce am încetat să-mi mai fac prieteni din oameni. Nu cred că am ratat ceva.
Vor veni vânturile proaspete de primăvară să primenească aerul, însă până atunci rătăcesc în atmosfera asta rarefiată zburând atât de jos, (ah, nu v-am spus?? am aripi!! le-am găsit, erau foarte, foarte adânc ascunse în sufletul meu, nu era nevoie să le şi desenez. Dar eu, ca să mă asigur că sunt şi mai multe, m-am colorat toată ) încât pipăi cu răsuflarea calmul unei mări fără a-i simţi parfumul. Dacă din ceva am devenit fluture şi dacă destinul meu e să durez puţin, bine măcar că am aripi care să mă ducă într-un zbor nici măcar înalt, pentru că aparţin mai mult pământului decât cerului. Dar sub mine viaţa se derulează lent, aşa încât nu am subtila dezamăgire a unei jumătăţi de zbor.
Mai am timp!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu