marți, 16 februarie 2010

Monolog adresat


Draga mea,

Sper să nu te iau pe nepregătite cu o epistolă ca în vremurile vechi, dar ştiu că mai reacţionezi din când în când la stimuli care îţi pot zgândări nostalgia şi nu e deloc străin de tine faptul că atunci când nu mai pot comunica, scriu. Prin urmare, mă bazez pe răbdarea şi înţelepciunea ta (sper că le-ai căpătat între timp) şi am toată încrederea că vorbesc cu un om care şi-a scos sufletul din coma în care îl lăsase atunci când a trebuit să aleagă cu mintea. Doar ţi-am mai spus, evită dilemele, sfârşeşti mereu prost din cauza lor; nu numai că te complică, dar te şi mutilează. Dar, se pare că este o lecţie pe care trebuie să o înveţi singură. De altfel, nu ai fost niciodată prea receptivă la sfaturi. Poate de aceea ai găsit întotdeauna ceva seducător în încălcarea unor reguli, amestecul acela de adrenalină şi de duplicitate ţi-au confirmat că libertatea trebuie câştigată, nu primită în dar. Ar trebui să mai înveţi totuşi un lucru: să fii sinceră până la capăt, chiar cu riscul de a-ţi pierde din simpatizanţi. Nu mai are niciun sens să tot încerci să-ţi protejezi partea aceea din viaţă care, de altfel, va fi dezvelită de nişte degete neprietenoase. Se ştie, e o regulă asta: nimic din noi nu ne aparţine în totalitate. Vor veni vânturi răutăcioase şi ochi întunecaţi şi cruzi care-ţi vor pângări interiorul. E o iluzie să crezi că poţi ascunde ceva. Nu eşti decât rezultatul unui şir interminabil de eşecuri pe care, din ignoranţă sau naivitate poate, nu le-ai perceput ca atare, ci ţi-au dat cumva forţa de a lua-o de fiecare dată de la început. Pentru asta te admir. Ai îndrăznit să visezi, să rişti, să te zbaţi, să te faci sonoră chiar şi în pustiu. Şi toate acumulările astea te-au transformat în omul de acum. Dar mai lipseşte ceva... nu ţi-o zic pentru a te conduce pe drumul desăvârşirii, ci pentru a te apăra de tine: renunţă să-ţi mai pese de ce zic oamenii! Dacă un adevăr al tău loveşte pe cineva într-atât de sălbatic încât îl face să uite calea către tine, nu merită să-ţi umezeşti privirea. Ia-o ca pe o izbândă: ai mai restrâns cercul ipocriziei. Şi dacă se întâmplă să vină un moment în care e nevoie doar de cele două mâini ale tale pentru a ţine la piept pe cel/cei care nu s-a/s-au lepădat de tine, atunci să ştii că vei fi mai bogată decât toţi pe care îi cunoşti şi, poate, îi invidiezi. Să-mi răspunzi, tot în scris, abia atunci. Între timp, contează pe gândul meu bun!
Cu devotament,
a ta conştiinţă

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu