Am pornit cu visele nopţii încă stăruind sub pleaope. Mă simt bine să privesc lumea prin ele, şi asta nu pentru că s-ar vedea altfel, ci pentru că, într-un anume sens, eu par a fi alta. Deodată, nu mai simt cum timpul îmi apasă umerii, cum se încăpăţânează să se cuibărească prin buzunarele sufletului meu. Se pare că îmi prieşte să visez aripi şi cer. De-aş face-o mai des!! Oricum, deasupra cerului, acolo unde tocmai m-am acomodat , se ţes poveşti frumoase cu emoţii, zâmbete, amintiri şi invitaţii. Emoţiile sunt roz, pentru că sunt diafane şi-mi gâdilă interiorul ca un fulg. Le simt pe piele, sub piele, între mine şi aerul compact, tensionat şi plin. Zâmbetele sunt de rouă, fragede şi parfumate. Amintirile... amintirile nu au nici nume, nici vârstă şi tocmai asta le dă aromă de lună coaptă. Însă... eu ador invitaţiile. Ele conţin mistere şi proiectează în mintea mea cele mai năstruşnice combinaţii. Azi sunt invitată să cânt. Nu pe vreo scenă, nu în faţa unui public serios şi critic, ci în mine. De când aşteptam asta! Dar doar azi am fost invitată, până acum eram o diletantă clandestină. Mă bucur cu adevărat. E o mare onoare ca sufletul meu să mă primească şi să-mi permită să-mi fac reprezentaţia de fericire. Poate aşa m-ar cunoaşte mai bine şi, cine ştie, poate i-aş deveni de-a dreptul simpatică. Simt că sunt pregătită şi că am totul.
Suflete, vrei să fim prieteni?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu